Pe Anca Lupeș am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, când visam la un interviu cu Patricia Kaas, iar managerul artistei franceze fusese de acord să-l fac, „cu condiția să accepte și organizatorii români”. Am avut baftă cu Anca, fiindcă ea se afla în rândul celor care o aduceau pe Patricia în România și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai drăguți oameni pe care i-am cunoscut. Era în vara lui 2009. De atunci, Anca a făcut o mulțime de lucruri, printre care și un Master în Music Business la prestigioasa Berklee College of Music din Boston, iar acum predă mai departe ce a învățat, oamenilor de showbiz din România. Am invitat-o la un interviu de cursă lungă, căci mi-era dor să stau de vorbă cu ea. Despre artiști și industria muzicală, despre cursurile pe care le predă și amintiri din perioada în care organiza concerte, toate într-un dialog de citit rând cu rând.
Cine eşti tu, Anca Lupes? Jurnalist, impresar, manager, promoter, „profesoara vedetelor” – te poţi descrie într-o mulţime de feluri… Cum te-ai rezuma?
Sunt un om pasionat de meseria lui, care a avut şansa să treacă prin toate domeniile industriei muzicale şi să înveţe esenţialul din fiecare. Am încununat experienţa cu un Master în Music Business la Berklee College of Music (una dintre cele mai prestigioase şcoli de muzică din lume), iar acum a venit momentul să dau ceva înapoi. Aşa au apărut cursurile de Music Business pe care le predau (IME – Industria Muzicală Explicată şi Marketing Online pentru Muzicieni independenţi şi echipele lor).
Cum îţi place showbiz-ul nostru, mai ales în ultimii ani? Care sunt cele mai pregnante schimbări pe care le remarci?
Mie mi-a plăcut mereu showbiz-ul, de-aia am şi rămas aici. Că a evoluat mult în ultimii ani (mai accelerat după apariţia internetului) este evident, şi asta mă bucură. Există mult mai multă informaţie disponibilă, atât despre business-ul de muzică, dar şi despre muzică în general (poţi asculta creaţiile oricăror artişti în secunda în care se lansează, există tutoriale despre cum să cânţi la un instrument sau vocal, despre producţie muzicală sub toate aspectele etc). Nu trebuie decât să vrei şi ai acces la toate acestea. Din ce în ce mai mulţi profesionişti din toate domeniile industriei de la noi sunt conectaţi la aceste resurse de informaţie, şi asta se vede. Evoluăm. Image may be NSFW. Clik here to view.
Şi care crezi că sunt schimbările ce vor urma în următorii ani?
Dacă nu cu mulţi ani în urmă mainstream-ul era dominant, acum nişele muzicale îşi fac din ce în ce mai mult loc şi din ce în ce mai mulţi oameni sunt interesaţi să le descopere. Era greu să-ţi imaginezi, cu numai zece ani în urmă, ca un un artist poate avea succes vizibil cu un proiect în care se cântă la marimba, vibrafon, vioară şi violoncel. Sau că pot exista atâtea festivaluri de rock underground. Sau ca jazz-ul poate face săli pline. Sau ca o tânără artistă de folk poate face turneu naţional pe bilete la numai doi ani de la lansare. Ca atare, cred că această tendinţă se va dezvolta, ceea ce este minunat, pentru că va da speranţă şi celor care vor să cânte muzică pe care n-o auzi în mod normal la radiourile „de hit-uri”. Aflu de la prieteni de-ai mei care predau instrument (chitară, bass, tobe etc) ca din ce în ce mai mulţi tineri vor să înveţe să cânte pe bune, cu instrumente adevărate.
Care dintre artiştii romani ţi se pare că au învăţat cum ar trebui să stea lucrurile în industria muzicală? Care ţi se par a fi pe drumul cel bun în ce priveşte calitatea produsului pe care-l oferă, imaginea, felul în care se prezintă şi se vând?
N-aş vrea să nominalizez, pentru că nu sunt foarte la zi cu activitatea tuturor artiştilor din România şi nu vreau să omit pe nimeni, dar sunt din ce în ce mai mulţi. Mă întâlnesc cu mulţi dintre ei şi discutăm despre diverse subiecte şi de multe ori sunt uimită de acurateţea cu care observă industria, atât pe cea din interior, cât şi pe cea internaţională, şi de profesionalismul cu care îşi conduc cariera.
Cine sunt cursanţii tăi şi care crezi că sunt cele mai importante lucruri pe care le învaţă de la tine? Sau ce ţi-ai dori cel mai mult să înveţe?
Cursanţii mei vin din toate domeniile industriei, în sensul că sunt şi artişti, şi manageri, şi agenţi de booking sau oameni de PR. Cel mai important lucru pe care aş vrea să-l deprindă, la oricare dintre cele două cursuri, este dorinţa de a învăţa şi mai mult despre meseria lor. Internetul a adus libertate şi a şters graniţe, dar a făcut-o pentru milioane de muzicieni, şi acum provocarea este să ştii să te pui în evidenţă, să te desprinzi din plutonul debutanţilor şi să creşti cât se poate de mult.
Azi, când mass-media şi muzica şi aproape totul trăieşte pe net, cum câştigă artiştii bani? Doar din concerte? De pe YouTube? Din descărcări de pe iTunes? CD-uri nu mai cumpără aproape nimeni, pentru că toată muzica se găseşte pe „torenţi”, mulţi artişti îşi oferă piesele/albumele gratuit sau la preţuri modice, online. Mărturisesc că mie mi-e greu să pricep cum îşi mai monetizează munca. Explică-ne şi nouă, te rog, cum!
Este adevărat, de când cu internetul, vânzările de CD-uri au intrat în declin, iar în ultimii ani chiar şi vânzările de muzică digitală împărtăşesc aceeaşi soartă. Vedeta anului trecut în materie de încasări a fost streaming-ul (platforme gen YouTube şi Spotify, Apple Music etc) şi din ce în ce mai mult streaming-ul cu abonament. Mai sunt încă de rezolvat chestiuni legate de plăţile care se fac din sumele încasate, însă cred că suntem pe drumul cel bun. Într-un mod foarte curios, având în vedere creşterea digitalului, o altă vedetă a anului trecut în materie de vânzări a fost vinilul, care a înregistrat o creştere spectaculoasă în vânzări. Se poate desprinde o concluzie din asta, şi anume că oamenii doresc să plătească pentru muzică. Cu condiţia să primească ceva de calitate, adaug eu.
În ce priveşte artiştii, în acest moment, mare parte din banii pe care îi câştigă vin din concerte, însă situaţia aceasta în care ne aflăm i-a ajutat pe mulţi (artişti sau manageri de artişti) să devină creativi şi să identifice şi alte surse de venituri – din contracte de endorsement, din crowdfunding, din merchandising etc.
Ai lucrat în cariera ta cu mulţi artişti internaţionali şi cu echipele lor. Care au fost trucurile esenţiale pe care le-ai furat de la ei?
Am avut şansa să am contact cu mari artişti internaţionali şi echipele lor încă de la începutul carierei mele, aşa că i-am putut observa cu atenţie. Am remarcat seriozitatea, profesionalismul, disciplina care se află în spatele acestei industrii a distracţiei. Muzica şi dansul sunt doar pe scenă, în spate sunt calcule, planuri, strategii, toate făcute cu multă ştiinţă de carte.
Prima carte de music business am primit-o de la un compozitor din Nashville – se numea All You Need To Know About The Music Business (cred că era prima ediţie – anul acesta mi-am cumpărat-o pe a noua!). A fost uşa care mi s-a deschis şi prin care am văzut că industria muzicală nu e o joacă, ci ceva extrem de serios.
Mai povestește-mi din experienţa ta de organizator de concerte – care au fost, de exemplu, cele mai inedite cerinţe pe care le-ai regăsit pe rider-ele artiştilor pe care i-aţi adus în România?
Nu mai ţin minte chiar toate amănuntele, îmi amintesc însă o chestiune care s-a întâmplat cu ocazia participării lui Pink la Cerbul de Aur din 2004 sau 2005 (nu mai ştiu exact). În rider-ul ei, trimis cu mult timp înainte, exista o prevedere legată de „lucrări de construcţie şi renovare” şi spunea că în cazul în care în hotelul unde e cazat artistul se desfăşoară astfel de lucrări, să fie rugaţi cei care le efectuează să amâne activităţile zgomotoase după ora 9 dimineaţa. Ştiind că Pink urma să fie cazată în cel mai nou şi mai luxos hotel din Poiana Braşov, am bombănit: „uite-i şi pe ăştia, dar unde cred ei că vin?”. Eu am ajuns cu nişte zile înaintea ei acolo şi am fost cazată la acelaşi hotel. A doua zi dimineaţa, la ora 7, ce credeţi că am auzit? Un pickhammer! Deşi foarte nou, hotelul se extindea, aşa că se făceau lucrări de construcţie acolo. Aşa am înţeles că nimic din ceea ce există în rider nu e la întâmplare.
Îmi imaginez că sunt un milion de probleme care pot să apară în organizarea unui concert. Care au fost cele care te-au solicitat cel mai mult şi de ce fel de aspecte s-au legat?
Le spun mereu cursanţilor mei că indiferent cât de bine ai organiza un concert şi cât de mult te-ai asigura că totul e pus la punct, întotdeauna apare neprevăzutul. O altă povestioară simpatică legată de asta vine din 1993, când mă aflam în echipa de organizare a unui festival care îi aducea la Bucureşti, printre alţii, pe ASIA. M-am dus să-i iau de la hotel cu aproximativ două ore înainte de momentul în care trebuiau să urce pe scenă. Am sunat în camerele lor, dar nu erau de găsit. Am întrebat la recepţie – nu ştia nimeni de ei. Era 1993, nici gând de comunicaţii mobile. Singura soluţie a fost să creez panică, astfel că în 15 minute cred că se ştia şi la bucătăria hotelului că îi caut pe artişti! La un moment dat, a venit la mine un şofer de taxi care mi-a spus că-i dusese la Springtime să mănânce… I-am recuperat în timp util.
Care dintre personalităţile pe care le-ai cunoscut te-au surprins cel mai mult, prin felul lor de a fi, în comparaţie cu percepţia pe care o aveai despre ele?
Pink, pe care o credeam un produs de marketing, asta până am auzit-o cântând, şi pe care am bănuit-o plină de fiţe, până am văzut-o jucându-se în patru labe cu căţelul meu, în holul hotelului unde eram cazaţi. În general, toţi marii artişti, cei care nu doresc să demonstreze nimic nimănui, sunt foarte relaxaţi şi cu mult bun simţ. Oameni normali, ca mine şi ca tine, cărora nu le e frică să se comporte ca atare.
Cum îţi aminteşti de anul 1996, când Michael Jackson a concertat în România, iar tu te-ai aflat în echipa de organizatori?
Am muncit ca nebunii pentru concertul ăla, pentru că standardele impuse de echipa lui MJ erau incredibil de sus faţă de ce se putea în România la ora aia. Eu eram singura din echipa de producţie care vorbea fluent engleză şi îmi aduc aminte că veneam în fiecare dimineaţă la birou şi găseam toată rola de hârtie de la fax (pentru cine îşi mai aminteşte de perioada când faxurile se tipăreau pe hârtie termică) derulată, pe podea. Mă apucam să separ paginile, organizăm mesajele, le traduceam şi începeam să deleg sarcini. Cred că ultima săptămână am dormit-o mai mult la stadion, deşi pe atunci locuiam cumva vizavi. Iar din concert nu am văzut decât primele trei piese (e drept, de la buza scenei unde însoţisem fotografii şi cameramanii). Dar a fost o şcoală incredibilă! Am învăţat enorm, de la cei mai buni!
Îmi dau seama că e o intrebare-cliseu, dar te întreb, totuşi, care e azi cheia reuşitei în industria muzicală? Fără de ce nu se poate nicicum? Că mie mi se pare că se poate aproape oricum, fie că ai talent sau nu… Există, de fapt, vreo cheie sau totul ţine de marketing şi un strop de noroc?
Eu continui să cred că totul pleacă de la artist, de la cât este de talentat şi de muncitor. Apoi vin marketingul şi toate cele. Dar cred că e bine să şi definim cumva succesul, pentru că eu consider succes modul pozitiv în care se raportează fanii la artist şi nu numărul de piese difuzate la radio. Dacă reuşeşti să îţi apropii şi să fidelizezi un număr cât mai mare de fani care îţi vor fi apoi aproape ani de zile, susţinându-te prin a cumpăra bilete la spectacole, muzica şi merch, atunci poţi să zici că ai succes. Dacă faci bani doar că îţi arăţi poponeaţa pe scenă sau la TV, asta nu e succes. Cel puţin în dicţionarul meu nu e.
Ce părere ai despre concursurile de talente? Îţi plac, la urmăreşti? Ţi se pare validă forma asta de a accede în industrie?
Multă lume huleşte concursurile de talente, dar mie îmi plac. Chiar dacă nu le urmăresc. Image may be NSFW. Clik here to view. De când cu ele, foarte mulţi copii vor să înveţe să cânte şi au apărut multe şcoli de muzică – de voce sau de instrument. În plus, un astfel de concurs îţi oferă un gen de expunere greu de obţinut pentru un artist începător. Ideea e, ca artist, să nu te duci acolo fără nici un plan. Trebuie să ai un plan de acţiune care să te poziţioneze bine în mintea oamenilor, chiar dacă nu ai să câştigi. Iar dacă vei câştiga, trebuie să ai un plan despre ce ai de făcut mai departe. Mulţi dintre cei care au câştigat s-au pierdut pentru că s-au crezut realizaţi şi au aşteptat ca lumea să li se aştearnă la picioare. Greşit! De abia de acolo începe greul.
Ce muzica asculţi? Care sunt artiştii tăi favoriţi, dintotdeauna, şi ce artişti au început să-ţi placă recent?
Ascult tot felul de muzică – de la jazz, la blues, la rock progresiv, până la muzică clasică. Nu contează genul, dacă îmi place, ascult. Mi-au plăcut dintotdeauna Pink Floyd şi Whitesnake şi Van Halen şi Dream Theater şi – bineînţeles – Steve Vai. Din „seria” nouă îmi plac foarte mult Muse.
Pe de altă parte, care sunt artiştii care ţi se par supraestimaţi azi?
Toţi cei care nu se încadrează în tiparul meu de succes, aşa cum am răspuns la întrebarea de mai sus.
Care e cel mai bun lucru care se întâmplă acum în industria muzicală?
Că evoluează. Că mă întâlnesc din ce în ce mai des cu oameni care vor să înveţe, cu oameni creativi, cu artişti care ştiu să treacă dincolo de scenă şi să se implice în afacerea carierei lor. Ca undergroundul începe să devină din ce în ce mai prezent, ca oamenii încurajează şi stilurile de nişă. Ca jazz-ul şi clasica fac săli pline. Că apar posturi de radio noi care au curajul să încerce alte reţete muzicale.
Pe Edward Aninaru presa l-a denumit mai întâi „fotograful Innei”, iar mai apoi, când cariera lui a luat avânt în România, jurnaliștii au început să-l numească „fotograful vedetelor”. Un alint de care nu se dezice, ci dimpotrivă, l-a consolidat prin contracte la care colegi de-ai săi de breaslă încă aspiră. Edward, care trăiește de câțiva ani în Los Angeles, a lucrat cu celebrități mondiale, cum ar fi Celine Dion, Jay Sean, John Newman, Shontelle sau Ne-Yo. În plus, pictorialele lui au ajuns în reviste precum Elle, Cosmopolitan, Playboy, Forbes sau FHM. În curând, artistul va reveni în țară pentru un workshop de fotografie nud, prilej numai bun de a-l invita la un interviu pentru voi.
Ce-ţi place cel mai mult la lumea artistică?
Am foarte mulţi prieteni din zona asta şi în ţară, şi aici, oameni din foarte multe domenii artistice. Sunt oameni faini şi creativi, îmi place să mă înconjor de oameni speciali.
Şi ce-ţi displace? Ce ţi-ar plăcea să fie altfel?
Nu vrei să vorbim mai bine doar despre ce îmi place? Glumesc. Image may be NSFW. Clik here to view. Superficialitatea şi oamenii care vorbesc mult mai mult decât vorbeşte munca lor despre ei. Îmi plac oamenii sinceri, care au un cuvânt de spus şi care nu au nevoie să îţi facă capul mare, pentru că rezultatele lor vorbesc de la sine.
Cum priveşti faptul că aproape toate imaginile pe care le vedem în mass-media sunt trecute prin nişte tehnici de înfrumuseţare – Photoshop, filtre de lumină etc. Cum vezi tu, ca fotograf, alterarea asta a realităţii?
De multe ori această „alterare”, cum o numeşti tu, este o cerinţă a pieţii. Oamenii îşi caută idoli şi îşi doresc de foarte multe ori să fie că cei „de la televizor” sau „din reviste”. Este o discuţie lungă şi dezbătută la ora actuală, iar părerile sunt împărţite, bineînţeles. Este foarte greu de trasat o limită, iar publicaţiile îşi asumă de cele mai multe ori aceste alterări.
Pe de altă parte, există acum trendul anti-Photoshop. Vedetele publică în social media fotografii cu ele fără machiaj şi fără filtru, cu hashtag-uri deja omniprezente (#nofilter, #nomakeup), iar gestul e perceput ca un act de curaj. Cum ți se pare lucrul ăsta?
Este un lucru firesc şi apărut pentru „combaterea fenomenului Photoshop”. Şi în fotografia comercială retouch-ul a început de ceva vreme să fie cât mai natural şi să păstreze cât mai multe elemente nealterate. Din păcate, acestea sunt cazuri sporadice, iar vedetele care au curajul şi îşi asumă asemenea apariţii sunt salutate de cele mai multe ori.
Ce te-a făcut să te hotărăşti să te muţi în Statele Unite?
Cred că au fost mai mulţi factori care m-au convins să iau această decizie. Chiar dacă mulţi apropiaţi nu au înţeles şi, probabil, nu înţeleg nici acum de ce am lăsat în spate o carieră pentru a pleca într-un loc nou şi a o lua de la zero. Dacă mă întreba cineva în urmă cu cinci ani dacă voi părăsi vreodată România, pentru a-mi trăi viaţa în altă ţară, probabil aş fi râs.
Cred că printre principlalele motive care m-au convins să fac acest pas a fost gradul de civilizaţie al oamenilor şi modul în care se lucrează. Dar, pot spune că vremea, oceanul şi faptul că trăiesc majoritatea timpului în flip-flops mă bucură acum în aceeaşi măsură. Image may be NSFW. Clik here to view.
Am stat foarte mult şi m-am gândit înainte să iau această hotărâre pentru că, recunosc, mi-a fost teamă. Să pleci cu traista-n băț într-o lume nouă şi să o iei de la zero nu e foarte uşor. Cred că am avut la momentul respectiv o doză foarte mare de inconştienţă, dar pe care acum nu o regret.
Cum au fost pentru tine primele luni? Cât de complicat a fost procesul obţinerii actelor în SUA şi cum ai putut lucra în perioada aceea?
Eu am venit cu temele făcute, mă refer la acte. Am fost în ţară şi mi-am pregătit totul, aşa că atunci când am ajuns, am avut viză de muncă şi am putut să profesez.
Perioada de acomodare este lungă şi anevoioasă, și pot spune că nici acum nu s-a încheiat. Nu este uşor să stai departe de oamenii dragi şi de prietenii alături de care ai crescut. Încerc să vin acasă cel puţin o dată pe an şi astfel reuşesc să îmi încarc bateriile.
Cum arată o zi din viaţa ta în Los Angeles?
Mă trezesc în fiecare dimineaţă în jurul orei 6.00. Am început să mă trezesc aşa devreme de când am ajuns aici şi am observat cât de mult munceşte lumea din jurul meu. Treaba asta m-a motivat foarte tare şi mi-am dat seama că, într-un oraş în care competiţia este atât de mare, nu îmi permit să mă trezesc la prânz. Image may be NSFW. Clik here to view. După ce îmi fac exerciţiile şi tura pe la Ocean, îmi prepar în fiecare zi acelaşi mic dejun. Şi când spun în fiecare zi, chiar aşa este. Până în jurul orei 8.00 sunt cu e-mailuri date şi gata cu pregătirile pentru ziua respectivă. În zilele în care nu fac poze, editez şi invers.
Ştiu că de câţiva ani colaborezi cu o firmă americană de producţie. Așa ai obţinut şi contractele cu celebrităţile cu care ai lucrat? Ce vreau să înţeleg, de fapt: într-un mediu atât de competitiv cum e showbizul american, cum reuşeşti să te poziţionezi atât de sus? E o chestiune de strategie deşteaptă sau mai degrabă de noroc?
Aşa este, colaborez cu o firmă de producţie video alături de care am avut nişte job-uri foarte faine. Consider că norocul are un rol foarte important. Bineînţeles că şi norocul trebuie ajutat, pentru că lucrurile nu vin doar de la sine. Mi-ar plăcea să fiu mai sociabil, ştiu că asta ar ajuta mult, dar, din păcate, sunt un tip destul de retras, care preferă să tacă dacă nu este întrebat.
Cât de mult contează, la Hollywood şi oriunde, asocierea cu o celebritate de calibrul lui Celine Dion?
Cred că oriunde asocierea cu nume importante contează foarte mult. În România am fost perceput ca „fotograful Innei”, lucru care m-a onorat şi m-a ajutat în acelaşi timp. Atunci când numele tău vine la pachet cu al unei celebrităţi de primă mână, nu are cum să fie de rău, ba din contră. Pentru mulţi, asocierea cu nume importante este mai importantă decât portofoliul, la un moment dat, fapt care nu este întotdeauna normal.
Cititorii mei nu m-ar ierta dacă nu te-aş întreba, deşi ai mai povestit câte ceva despre asta: cum a fost să lucrezi cu Celine Dion?
Până la momentul shooting-ului efectiv, emoţiile au fost foarte mari, pentru că niciodată nu ştii cum va reacţiona. Mă aşteptam la orice şi încercam să fiu pregătit pentru orice, iar noaptea dinainte a fost destul de lungă. Emoţiile au dispărut pe set, când am făcut cunoştinţă şi mi-am dat seama că am în faţa mea o persoană atât de normală şi care se comportă atât de firesc şi profesionist, încât totul a decurs foarte bine. Oamenii la acest nivel sunt profesionişti, au muncit mult să ajungă acolo şi ştiu ce înseamnă orice secundă pierdută.
Cât de creativ poţi fi, ca artist fotograf, în cadrul unei şedinţe foto, mai ales cele pentru clienţi celebri sau pentru reviste foarte mari?
Diferă mult, de la caz la caz. Sunt proiecte în care ai mână liberă, de la ales conceptul, echipa şi tot ce se va întâmpla cu imaginile finale, dar sunt şi cazuri în care ai nişte linii foarte bine trasate pe care trebuie să le urmezi. Nu este o regulă, dar bineînţeles că prefer situaţiile în care am cât mai multă libertate, e normal.
Care au fost cele mai neobişnuite cerinţe pe care le-ai primit pentru o şedinţă foto?
Am fost întrebat acest lucru de mai multe ori, dar din păcate am dezamăgit de fiecare dată. Chiar nu îmi amintesc de nişte cerinţe neobişnuite, sincer îţi spun.
În curând vei susţine un nou workshop în Bucureşti, de data asta despre fotografia nud. Cât de diferit e să pozezi pe cineva fără haine şi să-l pui în lumina potrivită, şi la propriu, şi la figurat?
Pe 21-22 mai voi susţine pentru prima dată un workshop de nud în Bucureşti, intitulat #nudiful. Este diferit cum decurge o şedinţă foto de acest gen faţă de o şedinţă foto clasică, pentru că lucrurile sunt mai delicate, din multe puncte de vedere. În primul rând, abordarea modelului şi felul în care reuşeşti să îl faci să se simtă cât mai confortabil şi fără haine pe el. Este important să ai un model relaxat în faţa camerei şi care are încredere, în tine şi în echipa ta, că lucrurile vor decurge aşa cum trebuie. Am lucrat destul de mult cu astfel de modele pentru diverse publicaţii şi cred că acest workshop îi va ajuta pe participanţi să vadă şi să înţeleagă procesul unei astfel de şedinţe foto.
În afara contractelor tale, unde ai obligaţii, ce-ţi place cel mai mult să fotografiezi?
Îmi plac proiectele creative, în care eu, împreună cu echipa mea, avem libertate şi ne putem „juca”. Nu sunt rare ocaziile când ne strângem şi mergem în tot felul de locaţii cât mai neconvenţionale şi experimentăm. E un exerciţiu fain, iar, atunci când timpul îmi permite, îl fac cu mare plăcere.
Pe tine cine te fotografiază? Cine ţi-a făcut cele mai reuşite poze?
Probabil asistenţii, în timpul şedinţelor foto. Am atât de puţine imagini în care stau la poze, majoritatea sunt făcute în timpul „acţiunii”. Dar, e ok, nu mă plâng. Image may be NSFW. Clik here to view.
Se spune că poţi face o poză excelentă chiar şi cu un aparat de unică folosinţă. Crezi că e adevărat? Cât de mult contează dotările tehnice ale camerei? Şi cât contează talentul fotografului şi bafta de a prinde un moment bun?
Nu ştiu dacă este vorba de un aparat de unică folosinţă sau de un telefon, dar pentru o imagine bună nu îţi trebuie neapărat cea mai performantă cameră. Normal că o cameră şi un echipament bun te ajută, iar pentru anumite job-uri sunt esenţiale, dar, pentru un anumit gen de imagini, camera nu este atât de importantă. Cât despre baftă, este că atunci când te duci la pescuit, niciodată nu ştii cu ce vii acasă. Image may be NSFW. Clik here to view.
Cu cât privim mai mult o imagine, mai ales acum, când suntem inundaţi de imagini pe toate reţelele de socializare, cu atât înseamnă că imaginea şi-a făcut mai bine treaba. Înseamnă că imaginea aceea ne-a captat atenţia dintr-un motiv sau altul. Fiecare secundă petrecută în plus asupra unei fotografii ne ajută să observăm anumite elemente, de la atmosferă până la cromatică, de la model până la elemente de decor. Fiecare din noi se uită altfel la o fotografie, în funcţie de pregătire, de stare, de moment.
Care e femeia pe care ţi-ai dori cel mai mult s-o fotografiezi?
Este greu să aleg doar o femeie pe care aş dori să o fotografiez. Dar, fie, să spunem Nicole Kidman. Şi nu oriunde, ci pe setul de la „Dogville”. Image may be NSFW. Clik here to view.
Ce crezi despre trendul „selfie”? De ce crezi că se pozează singuri oamenii, atât de mult?
Probabil pentru că le este la îndemână? Poate pentru că fiecare consideră că se cunoaşte cel mai bine şi ştie ce unghiuri îi avantajează? Pentru goana asta nebună după like-uri? Nu ştiu, poate vorbesc prostii. Nu îl văd că pe ceva greşit. Cred că, dacă persoana respectivă a făcut acel selfie şi l-a postat, înseamnă că i-a plăcut, că i-a dat o stare, probabil l-a făcut să se simtă mai bine.
Cât de mult influenţează starea ta de suflet felul în care-ţi ies fotografiile?
În fotografie, din punctul meu de vedere, nu cred că este ca în muzică, de exemplu. În fotografie nu poţi fi singur în studio şi compune ceva care mai apoi să „rupă”. În fotografie, cel puţin în genul pe care îl abordez eu, sunt înconjurat de oameni, oameni cu care trebuie să interacţionez, oameni cărora le transmit starea mea, iar atunci când nu am o dispoziţie bună se simte, iar cei din jurul meu bineînţeles că îşi dau seama că ceva nu este în regulă. Nu de puţine ori mi s-a inamplat aşa ceva şi trebuie să recunosc că nu este uşor deloc…
Ce-ţi doreşti cel mai mult?
Să fiu sănătos. Ştiu că sună a clişeu, dar mi-am dat seama pe propria piele cât de important este acest lucru. Bineînţeles că îmi doresc foarte multe, dar întotdeauna aş începe lista mea de dorinţe cu sănătatea.
***
Detalii despre workshop-ul de fotografie #nudiful găsiți aici.
Pe 21 mai, s-au împlinit șapte ani de când Libris.ro bucură viețile iubitorilor de carte, film și muzică. A crescut extraordinar de frumos, ca orice proiect în care investești întreaga ta pasiune. Iar pentru echipa Libris.ro, acesta este cuvântul-ghid, care i-a ajutat să transforme librăria online în locul preferat al celor în căutare de noi povești – pe hârtie, CD sau DVD. Despre primii șapte ani de succes și despre surprizele pe care Libris.ro le pregătește pentru viitor, am stat de vorbă cu Laura Țeposu, Director de Dezvoltare al Libris.ro.
Cum a fost drumul de la 0 la prezenţa Libris.ro în topul magazinelor online?
Am pornit de la zero în comerţul online, dar având avantajul unei experienţe de 18 ani în lumea cărţii prin Librăria „Șt. O. Iosif” din Braşov. Nu ştiam nimic despre platforme ecommerce, marketing online, hosting sau servere, dar ştiam că vom fi librăria online numărul unu din România. Şi iată că, după șapte ani, jumătate din populaţia ţării a accesat măcar o dată www.libris.ro. Am învăţat şi învăţăm permanent, experimentăm, mai şi greşim, progresăm şi mergem mai departe. În domeniul acesta totul evoluează foarte repede, nu ai timp să te plictiseşti, to do list-ul nostru nu se termină niciodată, bifam trei puncte, inventăm alte cinci. Întotdeauna ne-am stabilit obiective care, iniţial, păreau greu sau imposibil de realizat, apoi deveneau tot mai clare, mai conturate, mai apropiate, realizate şi apoi înlocuite de altele noi.
Ce valori, ce viziune, ce tip de management îţi asigură acest parcurs?
Am privit întotdeauna lucrurile pe termen lung, nevoile clienţilor noştri chiar sunt pe primul loc şi ne dăm peste cap ca aceştia să rămână mulţumiţi şi să plece cu o experienţă plăcută de la noi, chiar şi atunci când doleanţele lor ies din tipare sau din procedurile interne. Dincolo de proceduri, oamenii din echipă au libertatea de a-şi exprima creativitatea şi de acţiona în rezonanţă cu valorile firmei. Faptul că toţi gândim şi acţionăm în acelaşi fel dă roade pe termen lung.
Care este secretul?
Să ai încredere în oamenii din echipă şi să îi laşi să se exprime. La noi greşelile sunt premise, dacă intenţia de la care au pornit este una constructivă. Nu este permisă plafonarea, autolimitarea. În felul acesta, oamenii pun suflet în ceea ce fac, văd rezultatele muncii şi asta îi motivează.
Care este concluzia, după cei șapte ani? Ce urmează mai departe?
Nu trebuie să concurezi cu alţii, este suficient ca astăzi să fii mai bun decât ieri şi să exersezi asta în fiecare zi. Principalul nostru competitor suntem chiar NOI! Laitmotivul anului 7 la libris.ro este CREATIVITATE care, se pare, vine la pachet cu DEZVOLTAREA. Anul acesta avem foarte multe proiecte noi. Am introdus categoriile jocuri, ebook-uri, iar pentru toamnă pregătim o surpriză, ceva inedit pentru România.
***
Libris.ro este cea mai mai mare librărie online din România şi se situează în topul magazinelor online. Bazându-se, în Braşov, pe cel mai mare depozit de carte din ţară (peste două milioane de volume), ea are o ofertă care cuprinde peste 100.000 de cărţi, peste 2.100 de albume muzicale, 700 de filme şi o varietate de jocuri pentru copii. Toate acestea le poate livra, din stoc, prin curier, amabil şi gratuit (indiferent de valoarea produsului) în maxim 24 ore, în orice colţ din România. Astfel, Libris.ro a reuşit, din 2009, când a apărut, să creeze în jurul ei o comunitate de clienţi care însumează peste 600.000 de iubitori de carte şi muzică. În acelaşi timp, echipa Libris.ro și-a implicat clienţii în proiecte sociale care se alătură luptei pentru reducerea mortalităţii infantile în România. Prin disponibilitatea lor şi prin donaţii, Libris.ro şi Organizația „Salvaţi Copiii” România, au reuşit să doteze Maternitatea „Filantropia” Bucureşti cu cel mai performant incubator (în martie 2015), Spitalul Clinic Județean de Urgenţă Cluj-Napoca, cu cea mai performantă masă de resuscitare din lume (în octombrie 2015) şi Spitalul de Obstetrică și Ginecologie „Dr. Ioan Aurel Sbarcea” Braşov, cu un incubator performant şi un monitor de funcţii vitale.
În șapte ani, librăria online a expediat peste 1.300.000 de comenzi şi 5.000.000 de cărţi, iar 10.700.000 de vizitatori au accesat cel puţin odată Libris.ro (mai mult de jumătate din populaţia ţării).
Vocea ei caldă și piesele ei, de un bun-gust cu totul neobișnuit în muzica noastră, au așezat-o pe primul loc în topul celor mai bine vânduți artiști independenți din România. Alexandra Ușurelu nu se află sub contract cu nicio mare casă de discuri, ci își conduce cariera singură. De fapt, împreună cu soțul ei, Bobby Stoica, compozitor, producător și fost membru al trupei Voltaj. A încheiat nu de mult două turnee, a lansat un nou videoclip superb, pentru melodia „Suflet, rămâi pur”, și se pregătește să scoată pe piață cel de-al doilea album. Și ne-a acordat un interviu, în care vă invită s-o cunoașteți mai îndeaproape și să priviți lumea altfel.
Cât de mult îţi pasă ţie, Alexandra, de succesul comercial? Cât de important este pentru tine gustul publicului, înainte să lansezi o piesă? Cât de mult te ghidezi după ce „place” şi câtă greutate are în final ce-ţi place ţie?
Pentru mine, normalitatea este să-ți pese în cel fel și unde ajunge mesajul tău, muzica pe care o cânți. Asta poate și pentru că este foarte personală expunerea mea în fața publicului, nu cânt pentru că trebuie sau pentru că așa mi s-a zis acum, ci pentru că așa simt. Cred că asta definește, de fapt, drumul unui artist independent. Bineînțeles că este importantă pentru mine părerea oamenilor pentru care cânt, atâta timp cât mă regăsesc în ea.
Succesul este ceva provizoriu, vine și pleacă, deci nu asta caut. Caut, în schimb, să fiu consecventă și oricât de bun sau mai puțin bun ar fi ultimul cântec lansat, să reușesc să-mi țin publicul aproape.
Ştiu – şi dovadă sunt vânzările primului tău album şi succesul turneelor tale – că exista o audienţă care cauta şi iubeşte muzica ta. Ţi-a fost greu s-o găseşti? Cum ai ajuns la oamenii care te ascultă, în condiţiile în care nu eşti sub contract cu nicio casă mare de discuri?
Talentul este doar un dar cu care ne naștem – acesta este lucrul pe care am făcut bine să-l înțeleg ca să pot ajunge acum la ascultătorii mei; ca să ajungi la oameni, trebuie să și muncești foarte mult și să fii atent cum valorifici tot ce ai primit, ca să poți da mai departe. Cel puțin, acestea cred eu că sunt „ingredientele”. Apoi, publicul căruia eu mă adresez este un foarte bun promotor al meu, pentru că el povestește mai departe și transformă totul într-un fenomen în jurul meu.
Poate ar fi fost mai ușor drumul alături de o casă mare de discuri, dar în punctul acesta al carierei, eu sunt împăcată cu alegerea de a face lucrurile după cum simt, în mod natural, organic, altfel poate nu aș fi învățat cum să fac un afiș, cum să montez un clip din concert, ce înseamnă producția unui concert și multe altele. Această libertate m-a făcut să înțeleg că nu trebuie să aştepţi să ți se întâmple minuni, le poți crea chiar tu.
De curând am fost invitată ca speaker la o conferință TEDx și, pregătindu-mi discursul despre emoție ca monedă de schimb, mi-am dat seama că emoțiile mele teribile sunt, de fapt, un dar – cel puțin așa m-a învățat publicul meu să le privesc – și că fiecare poate găsi înlăuntrul lui tot ce contează pentru a deveni un model de „se poate și altfel”.
Care sunt cele mai mari avantaje pe care le ai pentru că nu ai renunţat la libertatea asta?
Cel mai mare avantaj este faptul că m-am lovit de multe situații, pe care altfel poate nu le-aș fi înțeles și asimilat. Libertatea de care mă bucur în postura de artist independent m-a făcut să cred în minuni, dar și să simt foarte bine Pământul de sub picioarele mele.
Când şi cum ai început să studiezi muzica? Şi când ţi-ai spus prima oară că eşti artistă, când te-ai identificat cu acest statut?
Nu cred că m-am întrebat vreodată dacă sunt sau nu artistă, dar cred că artiști se numesc cei care au o sensibilitate aparte și o percepție a lucrurilor mai mult decât la suprafață. Mai este ceva, cred că toate acestea capătă valoare dacă le și împarți cu cei din jur, dacă reușești să transmiți, să inspiri, să inovezi, să readuci în sufletele oamenilor emoții de care, poate, au uitat.
Care e partea care-ţi place acum cel mai mult, din toată activitatea ta? Unde te simţi mai bine, în studio sau în faţa oamenilor, la concerte?
Faptul că nu caut promovare cu orice preț și, mai ales, oriunde, îmi închide din start multe canale de comunicare. Dar dintre acelea pe care le am la îndemână, pentru mine, cea mai prețioasă formă de apropiere față de public o reprezintă concertele. Mie-mi place foarte mult să vin mai aproape de oameni în acest mod, și tocmai de aceea, în ultimii ani am susținut peste 300 de concerte. Eu cred că locul unde ne simțim cu adevărat vii este locul unde avem cel mai mult de dăruit, iar la concerte eu asta simt, contactul cu publicul este direct, imediat, iar emoția pe care o primesc înapoi nu se compară cu nimic.
Cum o să fie noul tău album? Ce aduce nou, ce rămâne la fel?
La al doilea album se lucrează încă. Momentan nu sunt toate cântecele gata, încât să putem avea o imagine de ansamblu, dar în august voi lansa primul meu DVD și Blu-Ray, filmat la concertul simfonic „PUR”, susținut la începutul anului în Sala Mare a Teatrului Național București. Este un material video care mi-aș dori să aducă mai mult curaj în rândul artiștilor independenți în a pregăti astfel de concerte. Cred că toți putem asta, dacă alegem să dăruim mai mult decât putem să cerem.
Care a fost cel mai flatant compliment pe care l-ai primit vreodată?
A fost un gest, de fapt. Acum câțiva ani am organizat un eveniment caritabil pentru un băiețel din orașul copilăriei mele, și cineva care îmi ascultă muzica și a vrut să-și exprime încântarea față de tot ceea ce s-a întâmplat, a pus în versuri toată această poveste. A fost foarte emoționant să le citesc înainte de eveniment.
Când nu faci muzică, ce-ţi place cel mai mult să faci? Care sunt marile tale plăceri şi bucurii?
Uneori mă cufund în cărți, alteori caut să ascult muzică nouă, vizionez DVD-uri cu concerte ale artiștilor preferați sau merg chiar să-i ascult live, în afara țării, dar cel mai des le sun pe surioarele mele mai mici și ascult despre lumea lor.
Cum a fost pentru tine toată perioada aceasta care a trecut de când tu şi Bobby v-aţi căsătorit? Cât şi în ce fel v-a schimbat căsătoria?
Ne-a unit mai mult. În rest, avem tot 23 de ani amândoi. Image may be NSFW. Clik here to view.
Sunt nenumărate exemple în showbiz de cupluri care trăiesc şi lucrează împreună, multe dintre ele cu enorm succes. Crezi că e mai productiv, mai benefic să colaborezi cu soţul tău în tot ce faci?
Dacă îl respecți pe cel de lângă tine și vrei să fie fericit, cred că reușești să depășești orice poate părea mai puțin benefic.
Consideri că un artist are (sau trebuie să aibă) întotdeauna un mesaj însumat în muzică lui? Al tău care ar fi?
Consider că fiecare poate să se exprime cum dorește, cu sau fără mesaj, după cum consideră și după cum este construit. Eu pot doar să aleg să ascult sau nu. În niciun caz nu voi spune că nu este bine cum face cineva, eu iubesc lumea și îi respect părerile.
La fel, faptul că muzica mea emite sau nu un mesaj depinde de percepția fiecăruia, dar mi-ar plăcea să cred că reușesc să transmit oamenilor emoție, sensibilitate, firesc, dorința de a lumina umbrele din jur.
De ce ai ales toate aceste locuri exotice – Indonezia, Brazilia, Chile – pentru filmările videoclipurilor tale?
Mă interesează mult să cunosc lumea și bogățiile ei culturale, iar dacă am ales să filmez „la capătul lumii” videoclipuri, a fost pentru că mi-am dorit să aduc și acasă acel capăt de lume. Am ales aceste destinații pentru că eram impresionată de culturile lor, cunoscându-le doar din cărțile citite. Și chiar am întâlnit acolo culturi foarte interesante, locuri și oameni care au povești extraordinare. De exemplu, pentru clipul „Suflet, rămâi pur” am fost în zone greu accesibile, unde am întâlnit oameni cărora natura le-a luat casele sau chiar pe cei dragi, în urma tsunami-ului din Oceanul Indian (2004) sau a vulcanilor ce dislocă frecvent gospodării. Oameni care au avut puterea să o ia de la capăt împreună cu cei iubiţi.
Care e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cariera ta?
„Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Spunea asta, într-un poem, un domn pe nume Radu Gyr.
Ce-ţi doreşti cel mai mult, acum?
Să îmi pot invita publicul la un nou concert simfonic.
Compune și cântă în trupa Maga&Tudoran, care tocmai pregătește o piesă nouă, scrie pentru blogul lui, e „prof de vin” și un entertainer neîntrecut la evenimente. În plus, mii de oameni îl urmăresc, râzând îndoiți de burtă, în pastilele video pe care le realizează împreună cu Ana Morodan, „At Your Service”, unde joacă rolul majordomului „Tudy”. Pe Cosmin Tudoran îl știți de mult, din perioada în care cânta în cea mai inedită trupă care a apărut vreodată în România, Ca$$a Loco. Dacă proiectul e acum într-un „concediu fără plată”, Cosmin pare să fie într-o perioadă foarte creativă. L-am invitat la un interviu în care am vorbit despre proiectele lui, despre muzică și șoubiz, despre succes și – puțin de tot – despre familia lui.
Cântăreţ, compozitor, blogger, comediant, gazdă la evenimente, „prof de vin” – faci foarte multe lucruri în ultima vreme, cu ce te identifici acum cel mai mult?
Cred că fiind unul dintre fericiții oameni care reușesc să facă ceva într-o lume în care se face ce trebuie, alegerile sunt toate pe același plan. E drept, uneori am poftă mai tare de un anume vin, să spunem un rosé mineral. Așa cum consumul se face pe pofte, așa prioritizarea din lista enunțată mai sus. Treaba cu bloggingul însă încerc să o șlefuiesc, mi se pare că e un cuvânt reductiv. Nu sunt blogger, sunt un fost cunoscut de la coada de la pâine, care mai așterne niște lucruri în online. Image may be NSFW. Clik here to view.
Cum vezi muzica în România de azi? Şi mai departe, tot sistemul ăsta care se cheamă „showbiz”? Ce-ţi place şi ce nu? Ce crezi că avem şi ce ne lipseşte?
Personal nu cred în sintagma „șoubiz”, unde nu există o strategie de marketing unitară din care, odată luată-n vizor de toți, rezultatele să semene. Sunt momente ce aparțin unora, greii (a se citi artiști vechi) funcționând mai bine ca cei apăruți peste ploaie. Salut artistul care face ce vrea și nu e avid după faima peste noapte. 1 hit wonderii cu voci subțirele, and so on.
Avem de toate, mai puțin însă această apropiere față de muzică, lucruri ce se petreceau mai lesne în anii incipienți. Cred că muzica, din păcate, e un produs perimat. E peste tot, tot mai accesibilă, atât pentru ascultător, cât și pentru artist. Acum nu mai dai fuga să pui mâna pe album, decât rar de tot.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învăţat în industria asta, de când ai debutat şi până azi?
Cel mai important: am învățat să prețuiesc momentul. Am învățat că e bine să rămâi la bază, cu tălpile pe pământ, că modestia e monedă bună, că poți întâlni oameni frumoși la tot pasul. Cred că, după acești ani, lingoul meu de aur sunt relațiile. Și amintirile.
Ce însemna să ai succes la începutul anilor 2000 şi ce crezi că înseamnă succesul astăzi? Cine crezi că e „de succes” acum?
Succesul în anii 2000 însemna să cumperi vederi de la mare cu versurile tale, să te recunoască absolut toată lumea, să fii luat prin surprindere peste noapte. Să vezi copii care îți plâng în față de emoții, iar tu să nu știi cum să reacționezi. N-a predat nimeni în liceu, la sociologie „cum să faci față succesului’”, iar mama nu m-a putut ajuta cu vreun sfat. Doar că ăsta era succesul citibil pe fața publicului. Atunci era același lucru și pentru noi, a vedea lumea fericită, a urma invitația noastră de a țipa la cerere și așa mai departe.
Lucrurile stau cam la fel acum, doar că sunt din ce în ce mai mulți oameni „de succes”. Faci un an-doi, ieși pe suspendare, scrii o carte și dai lecții de moralitate. Ești pe TV. Cumva, din legile audienței, ești de succes. Image may be NSFW. Clik here to view. Vorba unora, faci succes. Iar dacă n-ai, repeți de câteva ori, lumea începe să creadă și gata.
Ce mai face proiectul Maga&Tudoran? Aţi mai scris piese noi?
Proiectul Maga&Tudoran a mai adunat niște cetățeni, repetă și se pregătesc a da curs primei invitații live. Odată cu prima ediție a festivalului SpellGround, trupa cunoscută printre prieteni, „7 piese”, încearcă prima cântare. De scris, am scris și tocmai ne pregătim pentru lansarea unei noi melodii. Maga&Tudoran feat. Dem Rădulescu – „Arogant”.
Cât de greu este să faci ce şi cum îţi place şi să poţi trăi din asta? Pentru tine, cel puţin, cât de dificil e?
Nu e imposibil, dar greu, uneori, e. Trebuie să te obișnuiești cu suișurile și coborâșurile, neavând un demers calm și liniștit, rectiliniu și uniform. Sunt momente și momente, dar, dacă tot faci ce crezi, după ce pușcă biciul, poți s-o ții la ralanti.
Ce se va întâmpla cu trupa voastră, Ca$$a Loco? E cu totul o parte din trecut sau o să mai auzim de voi şi în formula asta?
Sincer, nici eu nu știu. Deocamdată e o pensie prelungită, un concediu fără plată. Ce este, este, ce va fi, vom afla. Image may be NSFW. Clik here to view.You never know what you gonna get.
Cum ai cunoscut-o pe Ana Morodan şi cum v-a venit ideea scenetelor pe care le faceţi? Vă distraţi la filmări la fel de tare pe cât ne distram noi uitându-ne la voi? Image may be NSFW. Clik here to view. Aveţi un scenariu fix sau improvizaţi mult?
Pe Ana am cunoscut-o acum câțiva ani, eu MC, ea fashionistă în cadrul unui event la un mall bucureștean. Am povestit, ea a crescut uimitor, ne-am revăzut după ceva ani. Avem o chimie specială, ne distrăm, ne place să râdem. Gagurile noastre s-au născut de la o fază petrecută-n Thailanda, anul trecut. Eram pe scara unui avion, prin nordul țării. Lângă scara avionului, la ieșire, erai invitat să iei o umbrelă de soare, de la aeronavă la intrare. Am coborât primul din MorodanForceOne și am deschis umbrela. Apoi am așteptat quina și am tras o poză. E un cadru care acum se află printat la Morodan Shop, printre zecile de poze moment-important.
Legat de pastilele video, scriem împreună, vorbim, planificăm, însă foarte multe se petrec la fața locului. E dificilă, totuși, lipsa unui timing oportun al amândurora pentru crearea unei serii adevărate. Însă lucrăm la asta. Odată o să fie serial, mă jur. #tudypreședinte
Despre viaţa ta privată nu se ştiu prea multe, mă gândesc că aşa ţi-ai dorit. Ştiu doar că eşti căsătorit şi că aveţi o fetiţă. M-aş bucura să-mi spui, cum crezi că eşti ca tată?
Viața mea privată a fost și totuși va rămâne. Întrebarea „cum sunt ca tată” ar trebui să fie adresată domnișoarei, totuși. Încerc să fiu prieten, before anything else. Să motivez, susțin, inspir. Atât.
Nu știu, nu prea sunt casnic. Acorduri nescrise și acceptarea celuilalt așa cum e. Nu sunt bun în declarații vis-a-vis de lecții sentimentale, sunt unii profesori on-line, so…
Ce îţi doreşti cel mai mult acum?
Hmm. Fix acum îmi doresc să fiu pe o plajă. La repetiții. Cu-n spumant exrtabrut în mână.
Despre Laura am aflat pe Facebook, prin intermediul prietenei noastre comune Nuami Dinescu, și am plăcut-o și invidiat-o frumos din prima clipă. Am plăcut-o pentru că e superbă, fericită și are zâmbetul senin. Am invidiat-o tot pentru asta. Am plăcut-o pentru că are curaj să trăiască mereu pe picior de plecare în aventuri de cireșari alături de omul drag și de cel mai dulce și răsfățat caniș. Am invidiat-o pentru că a învățat să fie liberă și să caute frumosul din fiece lucru și fiece loc. Am plăcut-o pentru că scrie minunat și trăiește cu sens. Într-o lume încrâncenată și dură precum cea de azi, să placi și să invidiezi constructiv oameni precum Laura sunt trăiri ce-ți pot deschide ușile unei viziuni proaspete asupra vieții. Urmăriți-i pagina de Facebook și-o să înțelegeți ce zic. Citiți-i cărțile despre cățelul Tic și savurați-i aventurile. Prima bucățică de savoare v-o ofer eu, prin acest intreviu pe care Laura Baban a acceptat sa mi-l acorde.
Cine eşti tu, Laura Baban? Sau, mai bine zis, cine erai cu, să zicem, zece ani înainte de a-ţi cunoaşte iubitul şi de a-l avea pe căţelul Tic? Ce-ţi doreai pe-atunci, ce sperai de la viaţa ta?
Acum zece ani abia începeam facultatea. Dădusem la Jurnalism pentru că, în anul acela, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, profesoara care ne însoțea la faza națională mi-a spus cu năduf: „Tu jurnalistă să te faci!“ Nu mai țin minte ce-am făcut s-o scot din sărite, probabil nu mi-a fost greu, eu mereu am fost un elev care punea în dificultate profesorii. Apoi, când i-a mai trecut, mi-a spus-o mai blând: „Să dai la Jurnalism.“ Ceva în mintea mea a făcut click, pentru că m-am dus acasă și i-am spus mamei că-mi voi depune dosarul la o singură facultate, ca să nu mai am ocazia să mă răzgândesc. Așa că am intrat la Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalism.
Acum zece ani, ca toți copiii rupți de acasă, care se trezesc într-un oraș mai mare decât visele lor (orașul meu natal, Gheorgheni, este mic și majoritatea locuitorilor sunt unguri) îmi doream doar să învăț să scriu. Să scriu mai bine, mai inteligent structurat, mai captivant și cu mai multă greutate. Citeam reportajele lui Brunea-Fox și rămâneam uluită de frumusețea lor. Uneori luam acasă ziare din arhiva Opiniei Studențești și mâncam pe pâine toate reportajele. Asta voiam acum zece ani, să scriu poveștile oamenilor. Să-i caut pe cei care au ceva de spus lumii și să scriu despre ei.
Și uite așa, ai ajuns să-ți scrii propriile povești. Pe Andrei, bărbatul care te însoţeşte azi pe toate drumurile vieții tale, cum l-ai cunoscut? Care e povestea cuplului vostru?
Ne-am cunoscut pe Facebook. Aș fi vrut să avem un început mai spectaculos, dar nu-i. Dintre sugestiile de prieteni pe care mi le făcuse Facebook-ul, l-am adăugat pe Andrei doar pentru că avea un tricou verde, cel mai frumos verde pe care îl văzusem vreodată. Nici n-am apucat să cotrobăi prea mult prin profilul lui, căci mi-a și acceptat prietenia. Hazardul lumii ăsteia în care trăim a făcut ca el să fie taman atunci online. Ce noroc, zău! Când îmi dau seama c-ar fi fost atât de lesne să nu se alinieze astrele astea (eu nu cred în destin sau în horoscop, îmi place doar să folosesc comparații din-astea), îmi pierd respirația. Nu concep acum că ar fi fost atât de multe șanse să nu-l fi cunoscut.
Statusul tău de facebook e „In a relationship with Andrei Melinte”. Se vede cu ochiul liber cât de îndrăgostiţi sunteţi unul de celălalt – s-a pus vreodată problema să vă oficializaţi relaţia sau sunt eu deja foarte indiscretă? Image may be NSFW. Clik here to view.
Înțeleg curiozitatea și pot să vă spun că la fel de curioși suntem și noi de ce ne așteaptă. Image may be NSFW. Clik here to view.
Voi doi petreceți foarte mult timp împreună, spre deosebire de alte cupluri. Sau cel puţin aşa se vede din exterior. Ce faceţi când apar conflicte, cum treceţi peste ele? Cine cedează primul?
Într-adevăr, petrecem mult timp împreună. Deși aveam emoții, când în luna mai am locuit pe tandem și-am stat 24 de ore, șapte zile pe săptămână, 30 de zile pe lună numai și numai împreună, mi-am dat seama că m-am agitat degeaba. Suntem obișnuiți unul cu altul, nu putem unul fără altul. Suntem norocoși, certurile noastre, oricât de pline de artificii, sunt normale. Mereu rezolvabile. Și, ca să-ți răspund și la a doua parte a întrebării, Andrei este the bigger person mereu. Întotdeauna l-am bănuit că e un om mai bun ca mine. Mai răbdător. Mai înțelept.
Am ajuns, firesc, la Domnul Tic, faimosul căţel, personaj de carte. Cum a intrat Tic în viaţa ta, a voastră? Şi cum ai ajuns la concluzia că el trebuie să fie eroul primelor tale cărţi?
S-a întâmplat. Toate s-au întâmplat și s-au așternut în viața noastră astfel încât acum Tic e un pic celebru, deși habar nu are. N-am stat într-o zi în fotoliu și mi-am spus „Îl fac pe Tic erou“. El a devenit eroul nostru prin felul în care ne-a schimbat viața. Și prin absența lui (când a fugit de acasă, pentru zece zile), și prin prezența lui (în fiecare clipă împiedicându-se de picioarele noastre și cerșind recompense, mângâieri sau pietre). Tot hazardul mi l-a dăruit și pe Tic. Eram în ultimul an de master și făceam niște chestionare politice, ca să câștig un ban în plus. Tic se plimba după o fetiță pe stradă. A vrut să mi-l vândă cu 50 de lei. N-am acceptat, mi-era teamă că o s-o certe acasă părinții. Și, într-adevăr, puiul de cățel era mai scump, 50 de euro. Mi-a fost drag și-am hotărât să-l cumpăr, ca să-l dau cadou verișoarei mele, care împlinea 16 ani fix în săptămâna aceea. O jumătate de oră am petrecut cu Tic și mi-am dat seama că nu-l pot da cadou. Că e al meu.
Mi-a spus Nuami că te-ai „zbătut” într-un mod creativ şi inedit să faci rost de bani pentru tipărirea primei tale cărţi. Tare mi-ar plăcea să aud povestea…
A fost o călătorie frumoasă. La început, mi-am scos la vânzare rochiile de poveste cu care făcusem atât de multe sesiuni fotografice cu Andrei. Erau rochii tradiționale din Austria, din in sau bumbac, cu nasturi de metal ori os, cu ornamente din lemn și cu materiale înflorate. Mi-nu-na-te! Eu le primeam cu sacul de la un prieten foarte bun, care cumpăra haine la balot pentru second-hand-ul lui din Iași. Am început să fim invitați la evenimentele din Iași și ne-am împrietenit acolo cu câteva fete faine din online și din presa ieșeană. S-a format un grup și împreună am reușit să promovăm faptul că „o fată scrie o carte“. Foști colegi de facultate m-au căutat ca să-mi doneze pentru apariția ei. Proful meu din facultate, Alex, mi-a scris că vrea să facă el redactarea. Nicoleta, de la nicomade.ro, a făcut portrete cu fața lui Tic și le-am dăruit oamenilor care au venit la Ziua Internațională a Domnului Tic, unde Bobo, de la Fără Zahăr, împreună cu Stefania au cântat. O altă prietenă bună, tot Laura, a pictat pietre cu ojă. Le-am dăruit și pe acelea oamenilor care au vrut să se implice în apariția cărții. Mulți, mulți oameni au îndrăgit povestea noastră și ne-au ajutat.
Sunteţi, şi tu, şi Andrei, genul de oameni mereu în mişcare, mereu în căutare de noi aventuri, iubitori de natură și libertate, într-o lume închistată în cultura joburilor de la 9 la 5, cu deadlineuri, şefi şi concedii o dată pe an. Cum v-aţi dat seama că voi nu vă doriţi acest stil de viaţă?
Amândoi am fost angajați full-time. Într-o zi îți dai seama că nu mai poți, că n-ai timp de nimic, că trebuie să ceri mai mult de la tine. Că se poate. Asta am aflat. Că se poate să fim și liberi, și ai aventurilor, și ai naturii, și ai oamenilor. Nu ne-am retras într-o peșteră și nu ne-am făcut dulap din crengile unui copac. Am încercat să îmbinăm sălbăticia cu civilizația, ceea ce am încuraja pe oricine să facă. Ajungi într-un punct în care îți dai seama că-ți ești dator să-ți îndeplinești visurile. Și se poate.
Din câte știu, ați ales să locuiţi în Germania. Cum e traiul acolo, de ce această ţară şi nu alta?
Noi am aterizat aici datorită bursei de studiu a lui Andrei. Găsiserăm servicii bune, Andrei lucrează ca fotograf pentru un club, eu sunt bonă pentru doi căței germani. Am început să ne facem mulți prieteni aici, locuiam cu trei nemți foarte mișto, am cunoscut mulți studenți Erasmus și ne-am făcut un grup. Bursa lui Andrei a durat un an de zile, an în care noi ne-am integrat aici. E un loc care oferă multe bicicliștilor și zăbăucilor ca noi. Există multe piste de biciclete, sute de drumuri în toate direcțile, șoferii sunt calmi și ne respectă. Se oprește un autobuz întreg ca să îmi dea mie prioritate ca biciclist. Dacă nu au loc să treacă, stau în spatele meu și, deși uneori durează câteva minute să se facă loc, nimeni nu claxonează. Când ne odihneam într-o zi pe trotuar, mă lungisem că mă durea spatele, două mașini au oprit să ne întrebe dacă avem nevoie de ajutor. Ne-a atras liniștea vieții de aici și faptul că ne simțim în siguranță.
Care a fost cel mai dificil moment pe care l-ai trăit până acum? Dar cel pe care ţi-l aminteşti cu cea mai mare plăcere?
Cel mai dificil moment din viața mea a fost pierderea lui Tic. N-am avut alte prăpăstii în viață. Atât, un câine fugit de acasă. Dar pentru mine a fost mistuitor de greu. A fost cumplit. Niciodată nu mi-a fost atât de frică și atât de amar. Poate cei care au un patruped pe lângă ei mă înțeleg.
Amintiri frumoase am o grămadă și mi-e greu tare să aleg între ele. Iubesc amintirea întoarcerii mele acasă din Spania, unde fusesem plecată cu bursă, iar părinții mei, pentru că nu venisem de Crăciun acasă, mi-au pregătit un Crăciun în luna martie. Cu pom, cu cadouri, cu colinde, cu ei doi lângă sute de luminițe colorate. Iubesc amintirea celei mai frumoase declarații de dragoste pe care mi-a făcut-o Andrei. Iubesc fiecare intrare pe poarta bunicii, când o văd ieșind în prag sau așteptându-mă pe băncuță. E acolo, e încă acolo. Iubesc cele două prime întâlniri cu cărțile mele. Când le-am ținut în mână, am știut că sunt reale. Că există. Iubesc revederea cu Tic. Iubesc toate cele 33 de zile în care am călătorit pe tandem. Oh, am un inventar întreg al amintirilor care mă topesc de drag.
Din toate postările şi imaginile cu tine, cu voi, răzbate multă energie, pari mereu veselă şi optimistă. Ai totuşi vreun regret? Ceva ce ai face altfel dacă ar fi să te întorci în timp?
Regret fiecare ceartă în care eu eram cea mai vinovată. Regret rănile pe care le-am provocat unor oameni dragi mie. Cu toții creștem, înțelegem în timp, vedem lucrurile altfel. Ne cizelăm comportamentele și regret că, în procesul cizelării mele, uneori n-am știut cum să prețuiesc mai mult omul de lângă mine. Dacă m-aș putea întoarce în timp, aș încerca să fiu un om mai bun. Așa cum, în viitor, poate am să reușesc să fiu un om și mai bun și poate am să vreau să mă întorc în prezentul de acum să-mi îndrept greșelile pe care le fac azi. Aș vrea să fiu perfectă. Dar nu pentru mine. Ci pentru oameni pe care îi iubesc și care merită cea mai bună versiune a mea.
Am curiozităţi şi pe un alt subiect, mai delicat, dar despre care ai scris, la un moment dat, un text… Ai slăbit foarte multe kilograme. De ce s-au depus, la vremea lor, care a fost problema? Şi cum ai găsit voinţa de a le da jos? Acum ce faci, în mod special, pentru silueta ta?
Întotdeauna sunt mai mulți factori. Familia mea din partea tatei mereu a avut probleme cu greutatea. Suntem gurmanzi. În facultate renunțasem să mă mai cântăresc, dar depășeam cu mult suta de kilograme. Asta schimbă multe din personalitatea și viața unui om, experiențele lui, prietenii, tot. Obezitatea dictează felul cum ne raportăm la lume.
Voința a venit din disperarea că nu mai puteam să mă suport așa. Am început să slăbesc înainte să-l cunosc pe Andrei, dar nu reușisem cine știe ce. Când el a intrat în viața mea, a adus și iubirea de biciclete, de munte, de păduri, de aventură. Nu știam cât de mult iubesc toate astea până nu l-am cunoscut pe el. Apoi a venit Tic. Dacă îți asculți cățelul, devii activ. Știi că el are nevoie să stea cât mai mult afară, așa că ieși. Și dacă tot ieși, de ce să nu te distrezi! Andrei și Tic mi-au pornit motoarele.
Abia ce v-ați întors dint-un tur al României pe o bicicletă pentru doi – călătorie despre care am înțeles că vei scrie și o carte. Până apare această carte, ce ai putea spune despre această aventură? Ce a fost cel mai greu, ce a fost cel mai frumos și ce ați învățat toți trei, inclusv Tic, din ea?
A fost cea mai frumoasă mare aventură de până acum. A fost perfectă, a fost rotundă, a fost îndestulătoare, a fost incredibil de hrănitoare. Am învățat atât de multe. Am simțit atât de multe. E incredibil câte poți trăi atunci când te arunci într-un asemenea proiect.
Cel mai greu a fost să pot ține echilibrul între scris și trăit. Am eșuat. Îmi lua ore întregi să scriu o scrisoare, pentru că voiam să dau tot ce am mai bun. În orele acelea, noi ar fi trebuit să pedalăm, să înaintăm, să cunoaștem și mai mulți oameni, și mai multe peisaje. Eram epuizată fizic și psihic și mi-am dat seama că nu mai pot continua așa, iar oamenii care au cumpărat zilele pe tandem, care ne-au sprijinit financiar în această excursie, au înțeles Acum, că ne-am întors, pot scrie scrisorile în liniște, pe îndelete. (N. R.: Susținătorii proiectului au primit în schimbul donației pentru o zi pe tandem o scrisoare de la Laura, cu povestea zilei cu pricina, și pozele făcute de Andrei, precum și o pietricică de la Tic).
Am învățat sau, mai degrabă spus, reînvățat că avem o țară cu adevărat frumoasă. Că există o Românie care își trăiește zilele într-un mod armonios, cu toate frumusețile vieții. Am cunoscut oameni fel de fel și toți ne-au tratat omenește. Am găsit ospitalitatea și căldura pentru care suntem celebri în lume. România e toată un „acasă“.
Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris, mers pe biciletă, Andrei şi Tic?
Îmi place să meșteresc mici proiecte artistice. Fie că-mi lipesc umbrele pe tavan, fie că pictez geamul camerei cu vopsele pentru copii, fie că fac dintr-o fereastră un tablou, fie că redau viață unor cioburi dintr-un set de ceai, pentru că nu pot să le arunc. Și-mi place să găsesc recuzită pentru sesiunile noastre fotografice. O valiză de aici, niște flori de acolo, un coș de rafie de dincolo, două pahare de vin, o pătură frumosă, o rochie ochioasă și gata. Putem să ne urcăm pe biciclete și să găsim un loc perfect care să ne devină decor. Viața mea e plină de culori, asta-mi face inima să cânte. Iar culorile mele preferate sunt Tic și Andrei. Cu ei doi m-aș duce până la capătul lumii doar ca să ne așezăm pe un bolovan, să ne odihnim, să mai vorbim un pic și-apoi să ne întoarcem înapoi.
Mai multe despre Laura, Andrei, cățelul Tic, aventurile din călătoria pe tandem și cele pe care le mai pun la cale puteți afla accesând petandem.ro și laurababan.ro.
Nu e cântăreţ, nu e actor şi nu e – încă – regizor, deşi şi-ar dori să ajungă unul. Mircea Goia e un român din Valea Jiului care a reuşit în SUA făcând totul cu pasiune și devenind, astfel, vedeta propriului destin. Munceşte în domenii diverse, creative (IT, producţie cinematografică, marketing), face fotografii care-ţi taie respiraţia şi, pe lângă toate acestea, ca parte entuziastă a proiectului RomanianStartups.com, își ajută semenii – români aflaţi la început de drum în carieră – să-şi împlinească visurile, inclusiv pe cel american. O frântură din povestea lui Mircea vă invit să citiți mai departe, într-un intreviu realizat în premieră pentru LaRevista.ro pe Facebook Messenger. Cu emoticoanele de rigoare şi în cadenţa mai jucăușă a unei conversații pe chat, pe care am însă permisiunea de-a o face cunoscută tuturor.
Pentru că la tine e dimineață, o să încep cu întrebarea preferată a Corinei, „stăpâna” site-ului LaRevista.ro: care e primul lucru pe care îl faci dimineața, când te trezești? Image may be NSFW. Clik here to view.
Îmi ia destul de mult timp până mă dau jos din pat. Cam o oră. De-aia pun ceasul să sune mai devreme cu o oră decât ora normală de trezire. Image may be NSFW. Clik here to view. Primul lucru pe care-l fac e să deschid computerele. Am două, unul pentru muncă, unul personal (de pe care scriu acum). În timp ce se trezesc şi ele, verific un pic şi Instagramul. Da, sunt oarecum depedent de social media. Image may be NSFW. Clik here to view. Şi apoi îmi fac o cafea.
Aha, ajungem mai încolo și la social media. Întâi spune-mi cum ai ajuns tu, român din Lupeni, în SUA, Arizona. Și de ce.
Am ajuns în SUA din cauza loteriei vizelor, bată-l vină de noroc :). În 2004, nişte prieteni m-au rugat să-i înscriu la loteria asta, în anul ăla fiind prima dată când înscrierile se făceau pe Internet. Eu, pricepându-mă ceva mai bine la Internet, i-am înscris. Iar la final m-am înscris şi pe mine, să nu-i las singuri :). Prietenii mei nu au câştigat, dar am câştigat eu, lăsându-mă să înfrunt singur animalul ăsta numit America. Egoişti! :). Dacă tot am câştigat, şi posedând şi un spirit de aventură/curiozitate, am venit aici. Îmi făcusem calculele că dacă nu îmi va ieşi nimic în SUA, mă pot întoarce în România (nu-mi vândusem apartamentul).
În Arizona am ajuns după un an de zile… Un an de zile în care am locuit în West Virginia (coasta de est), West Virginia fiind Valea Jiului a Americii. Image may be NSFW. Clik here to view. În anul ăla de zile am fost şomer acolo, dar nu era ceva nou. Şomer am mai fost şi în Valea Jiului românească.
Loteria vizelor?! Credeam că e făcătură, sincer. Nu credeam că poate câștiga cineva pe bune.
Ei, aşa au crezut mulţi… că e făcătură. Image may be NSFW. Clik here to view. Dar nu e. Treaba e că din toată lumea se înscriu cam 9-15 milioane de oameni şi doar 50.000 sunt aleşi. Aşa că poate nu ai cunoscut pe nimeni să câştige până acum. Sunt eu primul :)?
Păi nu-mi amintesc să fi cunoscut pe altcineva…
Mai toţi românii pe care-i ştiu aici au venit cu loteria :).
În România ai fost miner, aşa am citit. E adevărat?
Da. Mă rog, nu chiar miner, miner, ci electrician de mină. Image may be NSFW. Clik here to view. Dar tot în văgăunile minei am lucrat.
Adică în subteran.
Da, în subteran. Aşa m-am vindecat de frica de întuneric. :)))
Şi nu aveai salariu mare? Că aşa se zvonea, ca minerii au salarii mari.
Nu aveam un salariu aşa de mare ca minerii-mineri (ăştia lucrau la front, direct în extragerea de cărbune). Dar era destul de măricel şi el în comparaţie cu alte salarii ale celor care lucrau la suprafaţă. Însă locul meu nu era acolo, oricum… Am lucrat în mină pentru că am fost nevoit. Nu aveam alternativă şi nici nu mă gândeam la emigrare.
Minerii au căpătat o imagine proastă după iunie 1990. Tu ai resimţit asta?
Ei, câteodată o mai resimt, chiar şi acum, în anumite conversaţii. Pe Internet, mai ales. Dacă află unii dintre aia cu care conversez că am fost miner într-o viaţă anterioară, şi nu suntem de acord asupra a ceea ce discutăm, încep să mă atace personal, făcându-mă „miner“ (ca termen derogatoriu). Ştii cum e cu românii câteodată… Când argumentele se epuizează, trec la atacuri personale.
Da, trist. Şi acum, în Arizona, care e meseria ta de bază? Că bănuiesc că nu ţine tot de minerit… Am citit şi că eşti un „guru multimedia”. Care e fişa postului unui „guru”? Image may be NSFW. Clik here to view.
Guru! :))) Mai trebuie să fac o vizită în Tibet şi m-am scos, pot să-mi legitimez titulatura asta! :)))
Ar fi o idee! :)))
Nu, nu lucrez în minerit (deşi în West Virginia mi s-a sugerat asta). În România, după ce am plecat de la mină, am învăţat computere şi programare web de unul singur. Şi am lucrat acolo pentru o firmă germană (lucram de la distanţă). Aici, în Arizona, lucrez tot în computere, la cea mai mare firma furnizoare de materiale educaţionale din lume (firmă englezească cu filiale peste tot).
Deci programator.
Cam aşa ceva. Image may be NSFW. Clik here to view.
Şi în proiectul proiectul Cinely.com cum eşti implicat? Pentru că mie pagina ta de Facebook mi-a lăsat impresia că lucrezi în marketing, PR. Că promovezi români cu afaceri/proiecte în SUA.
Proiectul Cinely a fost început de un american. Eu l-am asistat începând de la faza de idee până la execuţia finală, fiind advisor (şi minority shareholder). Şi da, încerc să promovez şi români care realizează ceva, fie din ţară sau din străinătate. Fiindcă sunt destul de des pe social media, asta dă impresia că domeniul meu principal e marketingul, PR-ul. Nu e, dar pot zice că mă pricep un pic şi aici. Image may be NSFW. Clik here to view.
Păi da, că am văzut că susţii debutanţi, şi nu numai, în proiecte care ţin de cinematografie. Eşti pasionat de domeniu?
Da, sunt pasionat şi de cinematografie, asta în urma vizionarii a sute, dacă nu mii de filme. Obiectivul meu e să încerc să regizez filme, dar până acum am fost implicat doar în nişte proiecte de film (scurt şi lung metraj, româneşti şi străine) ca producător (în diferite faze de producţie).
Păi, cred că poţi face o şcoală de regie acolo… Nu?
Da, se poate face şi iniţial, după ce am sosit aici, mi-am dorit să fac. Dar, cum am învăţat programare web singur, am zis că pot învăţa regie cam la fel. Adică sunt destule materiale pe net (şi cursuri) de pe care poţi învăţa. Iar eu sunt bun la învăţatul de unul singur. În America, în anumite domenii, nu contează prea mult diploma, ci contează mai mult ceea ce ştii să faci. Nici în programare nu am fost întrebat de vreo diplomă :).
Recunosc că te-am căutat pe Google şi te-am găsit înscris pe un site de casting. Vrei să fii şi actor? Image may be NSFW. Clik here to view.
Pe ce site de casting m-ai găsit? Image may be NSFW. Clik here to view. Că nu-mi aduc aminte.
Nu mai ştiu, erau câteva poze cu tine şi date personale.
Pe IMDB poate? Acolo sunt înscris şi am nişte credite, dar majoritatea sunt de producător.
O să caut şi-ţi trimit link. Deci nu vrei să și joci?
Adevărul e că am încercat şi actoria :))… Dar nu e de mine, cred. Eu sunt oarecum o fire mai timidă şi am destule reţineri în a fi eu în faţa camerei. Prefer în spatele ei (dovadă că nici în fotografii nu prea mă găseşti).
Am văzut, tu fotografiezi peisaje, planete… Pasiunea asta cum ţi-ai descoperit-o?
E un hobby. Image may be NSFW. Clik here to view. Eu chiar înainte şi imediat după ce am venit în America, mi-am filmat călătoria cu o cameră video care era capabilă şi de fotografii (am filmat-o cu gând să fac poate un documentar mai târziu). Şi mai făceam şi fotografii din când în când. Dar îţi dai seama că ieşeau destul de nasol. Aşa că. în timp, în ultimii cinci ani, am început să experimentez cumpărându-mi aparate din ce în ce mai performante. Şi, la fel ca şi cu programarea, am învăţat fotografie singur. De pe Internet şi practicând. Ţi-am spus că sunt bun la învăţat chestii singur? Image may be NSFW. Clik here to view. Iar în fotografie, nu m-am limitat la peisaje, ci mai încerc să experimentez şi alte subsecțiuni cum ar fi astrofotografia, macrofotografia, fotografia de viteză mare. Fotografia mă ajută şi la cinematografie, pentru că îmi educă vizualul, mă face să învăţ elementele artistice mai bine.
Păi, văd că faci o grămadă de lucruri până ajungi să le faci ca un profesionist. Pozele tale cu soarele şi luna îţi taie respiraţia. Ce aparat ai?
Nu am un aparat avansat. Image may be NSFW. Clik here to view. Adică ştiu că mulţi fotografi au aparate de mii de dolari, cu lentile şi mai scumpe. Cel mai recent aparat al meu e Sony RX10 III, care m-a costat 1500$. E un aparat de tip bridge, adică e considerat aparat de tranziţie de la point and shoot la aparatele tip DSLR. Are lentilă fixă (nu se schimbă), pentru că eu urăsc să car după mine tot felul de componente. Îmi place să fiu a lean, mean, photographing machine. :)))
Și ies grozav pozele, cu nişte detalii uimitoare. Ai ochi, ce să mai! Se cheamă talent, de fapt. Image may be NSFW. Clik here to view.
E adevărat că pozele le mai şi procesez folosind Adobe Lightroom, software folosit standard de mai toţi fotografii mai avansaţi. Lightroom mă ajută să mai dau lumină, culoare etc. fotografiilor. Pentru ca o fotografie să fie plăcută, trebuie să înveţi şi regulile de compoziţie… Exact cum un director de imagine, în film, învaţă despre asta, ca să ştie cum să poziţioneze camera, luminile şi să scoată emoţie din anumite scene. Știai că Stanley Kubrick a fost fotograf înainte de a deveni regizor? Asta se vede în cinematografia lui. Imaginile din filmele lui sunt beautifully composed.
Vorbeam mai deverme despre planete, despre detalii – crezi că există extratereștri? :)) Sau suntem singurei în imensitate? Image may be NSFW. Clik here to view.
:)) Încă un lucru de care sunt pasionat: science fiction. Și asta de mic copil. Am citit multă astronomie şi astronautică, iar Star Wars a fost un film care m-a marcat, ca să zic aşa, aprinzându-mi imaginaţia. Eu personal tind să cred că nu suntem singuri în Univers… E mult prea mare ca să fim doar noi aici. Treaba e că distanţele fiind atât de mari şi noi nefiind încă atât de avansaţi, nu am dat încă de omuleţii verzi. Image may be NSFW. Clik here to view. Sau ei nu au dat încă de noi (nu zice nimeni ca omuleţii verzi trebuie să fie mult mai avansaţi decât noi, poate unii din ei sunt încă la nivelul de triburi în căutare de vânat).
Şi mie îmi place să cred asta. Adică să cred că sunt şi alţii. Şi că sunt băieţi buni. Că dacă vin să ne cotropească şi să ne extermine, mai bine să stea la ei acolo. :)))
De ce ar veni să ne cotropească? Au destule planete nelocuite, dacă vor să exploateze resurse naturale. Să meargă pe Venus. Sau pe Pluto. La noi să vină la o țuică. Image may be NSFW. Clik here to view.
:))) Trebuie să te întreb şi asta, nu mă pot abţine: ai nevastă, copii? Ca să ştiu dacă trec „partidă bună” în prezentarea ta. Image may be NSFW. Clik here to view.
Vai de mine! :))) Agentule matrimonial care eşti tu! Nu am nevastă şi copii… Cel puţin, nu încă (de fapt, copii, din câte ştiu eu, nu am). :))
Ha, ha. Nicio americancă drăguţă pe acolo?
Aş prefera româncele. Şi cultural ar fi mai bine. Image may be NSFW. Clik here to view.
Ok, vorbim în privat. Ups, suntem în privat! :))) Dar de România ţi-e dor? Te-ai întoarce de tot, cum au făcut şi alţii?
Uite, în aproape 11 ani de când sunt în SUA, nu am mai călcat în România. Ciudat, nu? Şi am fost întrebat: Cum e posibil aşa ceva? Nici măcar în vizită să nu vii? Uite că e posibil. Image may be NSFW. Clik here to view. Probabil nu mi-a fost dor de locuri, nu ştiu. Dar de unii oameni mi-a fost şi încă îmi este. Sper ca totuşi să vin în vizită. De revenit definitiv? Nu prea cred.
Dar să ştii că sunt la curent cu ce se întâmplă în România. Image may be NSFW. Clik here to view. Nu sunt rupt de ţară. De asta am şi înfiinţat proiectul RomanianStartups.com, ca să-i ajut cât pot în domeniul IT pe cei care încep.
Ce ţi se pare cel mai greu de trăit acolo? Dar cel mai frumos? Şi în comparaţie cu România, desigur.
Cel mai greu e până îţi faci un cerc social, cred. Asta depinde şi de om (ţi-am zis că eu am o fire un pic mai timidă). Şi alt lucru greu e să ai răbdare până îţi faci o viaţă aici (unii abandonează şi se întorc în România după o perioadă destul de scurtă, 1-2 ani). Cel mai frumos mie mi se pare faptul că ai posibilităţi… posibilităţi să faci cam ce ai vrea. Asta bineînţeles dacă ai voinţa şi dorinţa de a face ceva mai mult decât un simplu job. Şi îmi place că poţi încerca să faci mai multe lucruri, să vezi care pot da rezultate… Iar dacă dai greş în ele, nimeni nu se uită strâmb la tine, ci te încurajează să continui să încerci. Eşecul nu e neapărat un stigmat, cum e în România (în 11 ani de când am plecat, nu cred că mentalitatea oamenilor s-a schimbat prea mult acolo, din păcate).
Să zicem că mi-am propus să emigrez în SUA şi am început demersurile necesare, inclusiv să mă pregătesc sufleteşte. Ce sfat îmi dai?
Să te pregăteşti cu informaţii dinainte de a veni aici. Să te pui cât de cât la curent cu ce se întâmplă în America, cam cum e viaţa aici (asta include şi informaţii despre piaţa muncii – dacă vii cu o tonă de bani, poţi să nu iei în seama treaba cu joburile), să încerci să-ţi faci cunoştinţe (inclusiv în locul în care mergi – români sau străini), în aşa fel încât să nu fii total singură. Iar apoi, odată ajunsă aici, să ai răbdare multă, măcar un an, doi. Să nu abandonezi aşa uşor. Uite, ţi-am dat mai multe sfaturi! Image may be NSFW. Clik here to view.
Prima dată l-am văzut la televizor, într-un minireportaj. Anul trecut, după niște ani, o prietenă mi-a spus că îi este prieten de Facebook. I-am trimis cerere și în câteva ore mi-a acceptat-o. I-am răscolit pagina și am descoperit un om chiar mai grozav decât cel de la televizor. Ion Cristian Roman. Taxiul cu Bomboane. Unul și același. Am plâns și am râs la postările lui. O fac în continuare. L-am susținut sufletește în acțiunile lui, iar de 1 Iunie am participat și eu la unul dintre proiecte. Am făcut atât de puțin, că nici nu se pune. Când o să citească, o să mă contrazică. Consideră că orice puțin este mult, pentru că puțin cu puțin face mult. Este unul dintre oamenii despre care îmi e greu să scriu, pentru că nu găsesc cuvintele în care să-mi încapă toată admirația. Este taximetristul care oferă bomboane celor care urcă în taxiul lui. Și nu numai lor. Este omul care a strâns în jurul lui oameni cu ajutorul cărora îi poate face să zâmbească pe copiii internați în spitale. Este Moș Crăciun de iarnă, de vară, de orice anotimp, care aduce bomboane, jucării, cărți, pernuțe, cănuțe și zâmbete. Este Iepurașul de Paște. Este clovnul. Este cititorul de povești la capătul patului de spital, în fiecare joi seară. Este el însuși o poveste.
Cum a început totul? Cum ai ajuns celebru pentru Taxiul cu Bomboane?
După ce am închis afacerea cu „semifabricate din salcie pentru crosele de cricket”, am avut o perioadă grea. De căutări. Nu mă mai regăseam nicăieri. Căzusem de prea multe ori și mă ridicasem. Am fost administrator al unei clădiri de birouri. După ce am pus la punct clădirea, mi-au mulțumit și… „La revedere!“. Soția angajatorului a preluat funcția. Apoi am fost director la o societate de salubrizare. Un puști care avea câteva vidanje care rugineau într-o curte. După ce le-am pus la treabă și am semnat contractele, în loc să am parte de o mărire de salariu… „La revedere!“. A adus un fin de la țară să se ocupe mai departe. Apoi… diriginte de șantier. O vară! „La revedere!“ Veneam cu cafea și țigări pentru toată lumea. Mergeam pe benzina și mașina mea. Dar… pa! Și m-am hotărât sa fac altceva. La 50 și ceva de ani, sunt doar două joburi disponibile: bodyguard sau șofer de taxi. Am ales a doua variantă.
Începeam ziua de muncă din fața magazinul Unirea. Și când se urca cineva în taxi, mi se părea că am fost eu „alesul” din mulțime. Cu mulți ani în urmă, în anii ’90, era plin de copii care cerșeau la semafoare. Știind ca banii nu ajung la ei, aveam permanent în mașină bomboane. Le dădeam bomboane. Mașina era atât de cunoscută, încât cum mă apropiam de semafoarele din Unirii, copiii strigau: „Băăă, vine mașina cu bomboane!“ Când mi se urcau clienții în taxi, bucuria mea era atât de mare, încât voiam sa împart câștigul cu ei! Unora chiar le refuzam bacșișul, de bucurie. De la firmă primisem o rapandulă de mașină, fără servodirecție, fără aer condiționat, fără radio. Avea un casetofon amărât. Am căutat casete și le-am înregistrat, pentru că nu pot trăi fără muzică. Se întâmpla în 2012. Nu credeam ca voi rezista. Dar trebuia sa trăiesc. Și m-am încrâncenat. Am luat o pungă de bomboane în mașină, la început pentru copii. Apoi am zis că de ce nu și pentru cei mari. Era felul meu de a împărți câștigul cu cei ce mă ajutau să îl dobândesc. Dar pentru denumirea „Taxiul cu Bomboane”, nașă este Pietricel, o bloggeriță. Ea pomenește pentru prima dată despre „Taxiul cu Bomboane”! Dragu (n.red. Dragoș), fiul meu, a descoperit blogul. Din Anglia. Un taximetrist nu are timp să stea pe net… Cred că am fost primul care a făcut lucrul acesta, să aduc activitatea pe net, pe Facebook, în atenția tuturor. Și acum îmi mai doresc un telefon performant. Dar dacă au auzit de mine atâția oameni, cu ajutorul unui amărât de Samsung… înseamnă că încă e OK. (n.red. Cristian nu are PC, laptop sau tabletă, își întreține paginile facebook doar cu un bătrân telefon!)
Știu că ai o activitate permanentă în folosul copiilor internați la Spitalul „Marie Curie”. În ce constă?
Activitatea nu se oprește la Spitalul de Urgență „Marie Curie” (fost Budimex). Spitalul la care am debutat a fost „Emilia Irza” din Lacul Tei. Profitând de valul de simpatie pe care se afla Taxiul cu Bomboane, am început demersurile pentru un proiect mai vechi: Biblioteca. El s-a transformat în Biblioteca pentru Copii Taxiul cu Bomboane. În Taxiul cu Bomboane, la început au desenat copiii. Apoi desenele lor au devenit semne de carte. Apoi au desenat toți cei care mai voiau bomboane. Și desenele lor deveneau semne de carte. Și de aici debutul Bibliotecii. S-a întâmplat la „Vernisajul Semnelor de Carte” care a avut loc la Serendipity. Superbă locația și gradina plină de verde… Am strâns primele 500-800 de cărți pentru copii. Biblioteca nu este una convențională. Copiii primesc cărțile și le pot lua acasă. Este aiurea să lase cartea în momentul externării…
Apoi a venit Spitalul de Urgență „Marie Curie”. Apoi a fost „O aniversare cu cărți de povești”, tot la Serendipity. Mi-am serbat ziua de naștere și prietenii mi-au adus cărți pentru copii. Acum este și Spitalul de Urgență „Grigore Alexandrescu” în… agendă. Miercurea vom citi povești copiilor de acolo, iar joia celor de la „Marie Curie”. Mai sunt și școlile nr. 4 și „Sf. Nicolae” din Berceni-Apărătorii Patriei, școli pentru copii cu nevoi speciale. Și vor mai fi și altele. Abia m-am încălzit… Povești, personaje de poveste, clovnerii, multă joacă și zâmbete cât cuprinde. Nimic sofisticat! NU mi-am propus să construiesc spitale cu jacuzzi și nici șosele suspendate. Proiectele mele îi fac pe copii să uite și – mai ales, dar mai ales – să zâmbească!
Ce face ca această activitate să fie posibilă și permanentă?
Permanența este ceva relativ. Chiar dacă nu sunt fizic la ei, sunt cu sufletul. Ori sunt pentru ei în negocieri sau colecte, ori încerc să conving pe cineva că un copil care citește este un copil mai bun. O mămică, un părinte, chiar și o asistentă care citește este un exemplu pentru copii. Apoi mai este ceva la care ar fi trebuit să ne raportam cu toții: suma faptelor bune. Ei bine, suma asta ar trebui să fie cu o unitate mai mare decât a celorlalte fapte. Și toți suntem conștienți, măcar în mare, care ne sunt cele bune și cele rele.
Au existat momente atât de grele, încât să vrei să te oprești?
Am făcut pauze. Nu mari. Dar folositoare. Copiii sunt „energofagi”. Câteodată nu mai știu pe unde merg când plec de la ei. Dar și atunci spun că asta este „starea de levitație”. M-am oprit motivat doar pentru câteva zile. Încă nu am găsit pe cineva dăruit care sa îmi țină locul. Dar cum „nimeni nu este de neînlocuit”, încă sper că va apărea acea persoană. Poate ești tu. Sau tu. Sau tu…
Știu că ai dorit să treci la next level, să poți face mai multe lucruri, poate mai organizat. Când se va întampla asta?
S-A ÎNTÂMPLAT! Acum există Asociația Taxiul cu Bomboane! Cu cont și ștampilă! Și… cum spun tuturor: ei bine, abia acum începem „treaba”. Până acum doar ne-am încălzit. Chestia cu „mai organizat” este relativă. De la o săptămână la alta nu știi câți copii găsești în spital. De la o săptămână la alta nu știi câți oameni vor veni. Știi, eu NU VREAU SA FIE O OBLIGAȚIE PENTRU NIMENI! Vreau ca lumea sa vină de drag și când chiar poate veni. Mă feresc de gândul unuia sau altuia: „Ce?! E miercuri?! Of… trebuie să mă duc la moșul ăla nebun!”
Fiind atât de mult „în teren” ai avut ocazia să constați o serie de lucruri, iar pe unele ai vrut să le schimbi în bine. Care sunt?
Toate acțiunile Taxiului cu Bomboane sunt „nevoi” de zi cu zi! „Decembrie – Luna poveștilor în spitalele de pediatrie”! Vezi tu… decembrie s-a marketizat atât de tare, încât îi uitam pe copii până în seara de Crăciun. Ajun de Crăciun. Din cauza importului unor chestii drăguțe din Occident, am uitat de chestiile noastre drăguțe: Moș Niculae. Să îți spun că ani de zile eram singurul Moș Niculae prin spital? Iar în timpul ăsta, îmbogățiții – ca să nu spun parveniții – mergeau pe la baluri doar ca să-și etaleze ținutele. Apoi a venit, tot dintr-o necesitate, „Puișori de pernă pentru puișorii de om”! Toată lumea știe cum sunt pernele din spitale. Și eu știu poate cel mai bine! De ce? Acasă și în armată chiar aveam perna mea! Poate este ultimul lucru de care să-ți amintești să-l iei de acasă! Ha! Cum de altfel este și cănuța! Iar am o problemă! Cănuța mea de cafea, cana mea de ceai, cana mea de supă… Povestea următoarei acțiuni, „Cănuța cu Bomboane”, a venit odată cu puișorii de pernă! Îmbrăcat fiind în Iepuraș (un iepuraș copt pe dinăuntru), am cerut în spital o cană cu apă. Nu aveau. Nimic! Cană/pahar/oală… Nimic! Până la urmă, mi-au adus apă într-un borcănaş de colectat coprocultură. Era pe 29 aprilie! Pe 1 iunie aveam cănuțe cu bomboane pentru toți copiii din spitalele din București. Pentru două școli cu nevoi speciale și câteva „adăposturi” de zi.
A urmat „Cumințeniile pământului în carne și oase”. Aici am adunat lapte praf și pamperși pentru copiii abandonați la „Marie Curie”. Maria de la 5 (etajul 5!) a fost imaginea campaniei. Acțiunea a ajuns până la Primul Ministru Dacian Cioloş și ministrul Sănătății. Consecința? Un proiect de lege pentru „cele 30 de zile” acordate copiilor internați. Sper și vreau să cred că am învins CNAS. Acum, pentru că sunt deja Asociație, urmează lupta cu apa potabilă în spitale. Dar nu dezvolt încă. Și vor mai fi, pentru că sunt multe lucruri de îndreptat sau făcut. Nu vreau să intru în polemică cu celelalte ONG-uri, dar… Adică DAR! Trebuia să vină un taximetrist să vadă lucrurile astea mărunte?!
Cum pot intra în legătură cu tine cei care vor să-ți fie #ParteneriÎnFapteBune?
Aici nu sunt multe de spus. Facebook, Taxiul cu Bomboane, like la pagină, mesaj și urmăriți evenimentele lansate. Dar neapărat LIKE la „Taxiul cu Bomboane”! Image may be NSFW. Clik here to view.
Ai primit sprijin de la autorități, de la o organizație, de la altcineva, în afara prietenilor tăi de pe Facebook?
Deocamdată, nu. Dar sper ca în viitor să am multe instituții partenere. Proiectele viitoare chiar au nevoie de sprijinul unor instituții! Primarul sectorului 3, Negoiță, și-a arătat disponibilitatea de a sprijini Asociația într-un proiect comun. Va fi un pilot cu sectorul 3 și sper să fie extins și la celelalte sectoare. Încă îl creionăm! Biblioteca Metropolitană este un viitor partener și sper într-un parteneriat și cu Biblioteca Națională! Așa, ca între „bibliotecari”. Dar am mulți prieteni pe Facebook! Mulți, frumoși și deștepți!
Ce proiecte ai pe agendă?
Proiectele de viitor sunt atât de multe, încât pot face obiectul unui interviu separat. Dar ca să-ți satisfac ceva din curiozitate, cât de curând vom avea „Povestea Cafelei”. Și o plimbare cu câțiva copii la Delfinariul din Constanța, pentru o terapie nonverbală cu delfini. Unul dintre cei mai frumoși parteneri ai noștri sunt Eurolines și TUI Travels, respectiv Cristina și Cristi Baciucu. #ParteneriÎnFapteBune
Cum se nasc proiectele tale?
Din nevoi. Din dragoste. Din faptul că NU trebuie să rămânem indiferenți. Din… uite, și din curiozitatea cu care mi-ai pus întrebările astea. Din respect pentru cel de lângă tine. Dar mai ales DIN RESPECT FAȚĂ DE TINE!
Câți prieteni ai în acest moment și în cât timp ți i-ai făcut?
Toți prietenii mei sunt #ParteneriÎnFapteBune! Mulți! Foarte mulți! Peste cei 5000 la care mă limitează Zuckerberg. Făcuți în timp. Cu răbdare. „Răbdarea este virtutea regilor.” Și aș putea spune că și a taximetriștilor.
Ție îți pot mulțumi sute, poate mii de copii și părinți. Tu cui i-ai mulțumi dacă ar fi să alegi o persoană?
Eu în fiecare duminică îi mulțumesc bunului Dumnezeu. De ce duminica? Pentru că în rest, îi cer de L-am surzit! Glumesc. Nu strig la El! Dar Îl cam pun sub presiune. Iar dacă ar fi să aleg o persoană, aș alege… mai multe. Pentru că ar trebui să mulțumim chiar și unei persoane pe lângă poate am trecut numai.
Întrebări – fulger: care este filmul tău preferat?
„Închisoarea îngerilor”.
Cartea?
„Shantaram”, de Gregory David Roberts.
Pictorul?
Van Gogh.
Și?
Și Brâncuși, pentru că trebuia să fie și unul dintre ai noștri. Și Enescu, pentru că are un festival. Și Sergiu Celibidache, pentru că îl iubesc. Și formația Mondial. Mai ții minte? „De va veni la tine vântul…”
Care este, de fapt, formația ta? Eu una nu cred că ești un simplu taximetrist. De aceea există întrebările anterioare…
Formația mea este de om. Sunt atâția intelectuali neoameni, încât mi-ar fi rușine numai cu acest titlu. Formația mea s-a făcut în primii șapte ani la fusta mamei. O ardeleancă precum cele din povești. Apoi, în primii ani de școală. Restul au fost bonusuri.
***
Pe Ion Cristian Roman îl puteți urmări și sprijini în acțiunile lui generoase pe pagina de Facebook Taxiul cu Bomboane unde, așa cum spune el, trebuie neapărat să dați like! Image may be NSFW. Clik here to view. Pe Laura Bogaciu, autoarea acestui interviu, o puteți citi pe blogul ei, o lume sinceră și cu zâmbetul pe buze.
Mă uit la ilustraţiile ei şi văd – probabil ca și voi – o mie de lucruri pe care le iubesc şi de care îmi amintesc tot mai rar. Văd copilărie, deci inocență, capacitatea ei de a se minuna şi un spirit ludic extraordinar. Multă delicatețe. Și liniște, deși ea spune că trăiește într-o lume interioară zbuciumată. Am invitat-o pe Alexia Udriște să vorbească despre lumea ei și despre cum se vede ea în ilustrațiile de care tot mai mulți oameni se atașează de la prima vedere. Un dialog care o să vă scoată din ritmul nebun al zilei, alături de imaginile care-l însoțesc – pură delectare pentru ochi și inimă.
Cum arata lumea ta interioară, dacă ce emană din ea e atât de frumos?
Lumea mea interioară e foarte zbuciumată. Trăiesc intens fiecare emoție, fie ea de bucurie, tristețe ori nervi. Sunt o fire foarte tumultoasă. Dar încerc să găsesc zi de zi echilibrul acela care să îmi permită să filtrez ce las deoparte și ce iau cu mine pentru ziua de mâine. Mă educ să fiu pozitivă, învăț să mă minunez și să-mi păstrez oleacă de naivitate la purtător. Nu-mi reușește întotdeauna, dar îmi dau silința.
Din ce cauză e tumultoasă lumea ta?
Nu am avut sentimetul de siguranță foarte bine împământenit. Nu îl am.
Îţi aminteşti care au fost primele tale schiţe? Ce ai desenat?
Cred că sunt undeva pitite bine pe la părinții mei prin casă. Desenam haine și interioare de apartamente. Aveam o căsuță pentru păpuși pe care o redecoram zilnic. Era parte din zi să dau „mobila” jos, să mut bucătăria de aici acolo și cam așa îmi trecea jumătate din zi. Probabil de aici și nevoia de a nu mai depune efortul de a sta câteva ore să aranjez efectiv lucrurile, am ales varianta mai simplă.
Cum era atmosfera la tine acasă, în copilărie? Cum şi unde ai crescut şi ce crezi că te-a format cel mai mult?
Perioada timpurie a copilăriei mi-am petrecut-o cu bunicii. Am avut de mică animale în jur, am crescut cu un cățel destul de mare, un ciobănesc german, apoi am mai adunat ba o pisică, ba un al doilea cățel. A fost interesant. Am rămas cu un atașament greu de detronat după tot ce înseamnă vietate.
Toate astea au precedat plecării mele la părinți, într-un orășel extrem de mic (plecasem din Craiova) de pe marginea Dunării. Nu am avut prieteni când am fost mică. În detrimentul jocului afară am ales mereu desenatul, coloratul sau bricolatul cu mama, iar mai apoi lectura. Bunicul mi-a cumpărat mereu o groază de cărți, mi-a recitat o mulțime de poezii, mereu altele, mereu alte povești. Acolo s-a născut pofta de lectură și s-a sădit intriga față de literatură. Totul pleacă dintr-un hol întunecos unde trona biblioteca, o cameră în care îmi ascultam povestea fragmentată de somn.
Pe mine statul în casă m-a ajutat. La școală am dat de o lume cu care nu m-am înțeles niciodată bine. Am vrut mereu mai mult, nu neapărat mai dificil, ci pur și simplu altceva. În primii patru ani am avut, ce-i drept, un coleg de bancă ideal. Făceam întrecere la capitolul „citit” și țineam pasul cu „Cronicile Wordstone”, pe care ne cheltuiam și ultimul bănuț din alocație.
Când ai început să faci ilustraţie „oficial”? Cum a venit primul proiect şi cum s-au legat următoarele?
Primul proiect a venit în august 2015. Până în punctul ăla ajunsesem să vând deja ilustrațiile pe care le pictam, dar nu era nimic constant ori de amploare.
Am primit un mesaj pe Facebook – așa au început primele mele povești de dragoste într-ale meseriei – și să spun drept, am crezut că e o glumă. Ei bine, n-a fost. Am gestionat toată situația cum m-am priceput mai bine la momentul respectiv. A fost interesant caruselul de emoții, predominantă presiunea de a ieși totul ok. A ieșit. De atunci au curs majoritatea propunerilor pentru proiecte din ce în ce mai faine. Am avut un zvâc de noroc, iar apoi am muncit fără să mă uit la ceas, ca să-l păstrez.
Deci e important e să fii prezentă în social media, să te promovezi, să cunoști oameni noi, care să vadă ce poți să faci.
Pentru mine a fost esențial. De când am descoperit Facebook, acum vreo șase ani, am fost fascinată. Nu pricepeam eu foarte bine cum stăteau lucrurile, dar în timp i-am înțeles puterile.
Poate sunt și alte metode, pe altă tărâmuri, unde există agenți care se ocupă de părțile logistico-administrative, de promovare, dar suntem în România, așa că aloc timp zilnic și pentru social media ori pentru un rapid update la portofoliu.
Cum găseşti proiecte noi? Cred că mulţi artişti vor să ştie – care s-a dovedit a fi, până acum, cea mai eficientă metodă?
Eu nu am găsit niciodată, nu am căutat. M-au găsit ele pe mine. Și da, m-au găsit pe Facebook sau pe Instagram, ca mai apoi să ajungă oamenii întâia oară la website, Behance ori LinkedIn.
Cea mai eficientă metodă e să dai tot ce poți, oamenii vor veni.
Avem în România o cultură a ilustraţiei, crezi? Cât de departe suntem în privinţa asta?
În momentul ăsta cred că ilustrația începe să-și depășească starea de sfială. Încetișor, și suntem pe drumul cel bun, vom depăși etapa de a desconsidera ilustrația în favoarea picturii ori a fotografiei. Sensul ei trebuie găsit de societate. Va fi bine. Oamenii trebuie educați și par dispuși să descopere. Părerea mea e că în ultimii câțiva ani s-a văzut o evoluție sănătoasă în zona asta.
Ce calităţi crezi că ar trebui să aibă un bun ilustrator?
Cred că trebuie să fii perseverant și să muncești, să înveți, să cauți.
Care a fost cel mai dificil proiect la care ai lucrat?
Primul. Primul proiect serios la care am lucrat. Mi-a pus mari probleme. E foarte dificil să gestionezi situații, să te faci înțeles, să prezinți concepte, să dai oferte și alte nebunii care au venit la pachet cu ilustrarea unei identități vizuale pentru o piesă de teatru.
Ce faci când ai senzaţia că imaginea pe care ai pus-o pe hârtie nu e bună şi-ţi vine s-o arunci la gunoi?
Rup pagina, o pun la vedere și încep o altă schiță încercând să îmi evit greșelile. Ori, pur și simplu, apelez la un liner gros peste bramburelile trasate cu creionul inițial. Mă ajută să nu greșesc în același punct de două ori, cum creierul e tentat să facă.
Şi ce faci când n-ai nici măcar o singură idee despre cum o să ilustrezi un proiect?
Iau o pauză. Citesc o carte, dorm un pic, ies afară. Orice nu are legătură cu proiectul. Îmi fac un reset, apoi mai încerc o dată, și înc-odată, și înc-odată. Se pare că dă roade.
Cât de multă libertate artistică ai, când lucrezi pentru o comandă?
Variază în funcție de proiect. Îmi place să am guidelines, mai ales când lucrez cu o echipă de oameni care manageriază un proiect. E bine să știi unde te afli. Ce-i drept, detest să fiu totalmente îngrădită și evit lucrul acesta. Dacă întâmpin situații de genul ăsta, în general, prefer să găsesc măcar o cale de mijloc.
Ai avut şi cerinţe cu totul absurde din partea clienţilor? Ai refuzat proiecte care nu ţi se potriveau?
Da. Am avut. Am refuzat.. În momentul în care simt că este o problemă de comunicare, ori, pur și simplu, de viziune, prefer să spun. Dacă persistă, prefer să mai spun o dată. E în joc timpul fiecăruia. De când fac asta full-time, o lecție am învățat precis, și anume că timpul e cea mai valoroasă variabilă aici.
Ce nu ai face în ilustraţiile tale?
Nu m-aș abate de la principiile pe care le am. În rest, în ilustrațiile care nu părăsesc cei patru pereți, pot face absolut orice. Aici e tot farmecul. Nu?
Care sunt principiile tale?
E un cuvânt tare general. Cred că orice lucru pe care îl fac cu intenția de a face din mine un om mai bun, de a mă ghida eu pe mine pe o cale corectă, e un principiu. Principiul de a nu dormi 12 ore pe noapte, de a fi productivă. Încerc să fiu cât pot de sinceră, cu mine în primul rând, și să nu fac compromisuri.
Dacă ai putea locui într-o ilustrație, care ar fi aceea?
O fi clișeu, n-o fi. Mie pe planeta asta mi-ar fi cel mai bine!
Care e tema ta predilectă, când ilustrezi pentru pura ta plăcere?
Ambițiile-mi personale? Cred că asta. Ce întrebare grea!
Și care sunt marile tale ambiţii?
Ambiții? Să reușesc ce-mi propun pentru etapa următoare. Momentan mi-am pus ambiția să mă organizez mai bine. Am în plan niște proiecte personale care îmi vor cere foarte mult timp.
Una peste alta, cred că îmi pun ambiția să fiu fericită. Să mă bucur de ce am, de ce pot face și de a încerca să dau mai departe din surplusul de bucurie. Image may be NSFW. Clik here to view.
Cum ar arăta ilustraţia care ar surprinde cel mai bine natura umană?
Natura umană mă face să mă gândesc la pictura lui Ștefan Câlția. Un amalgam de senzații, puritate, violență, fad, viață, moarte, tot. Acolo găsești de toate, și uneori îs toate la un loc.
Și dragostea?
Tot acolo. Mai ales!
Ce-ţi place mult să faci, atunci când nu trebuie să faci nimic?
Să citesc. Tot timpul. Să fiu în aer liber, undeva unde să mă copleșească liniștea.
Revenind la prima întrebare, îmi doresc să nu mai am o lume interioară zbuciumată. Îmi doresc o casă luminoasă și un câine. Un arici, o veveriță, cam orice animal m-ar suporta alături. Pe mine și pe cele patru pisici pe care le am.
A fost unul dintre asistenții personali ai lui Frank Sinatra, ocupându-se de transportul și securitatea lui personală. Ani mai târziu, a devenit prietenul și managerul de turneu al lui Frank Sinatra Jr. În timpul acestor două mari capitole din viața lui, Johnny Pizza a stat la masă cu oameni care, vorba lui, sunt cunoscuți în lumea întreagă după numele mic, de la staruri până la președinți americani. Într-un an, de ziua lui, Elizabeth Taylor i-a adus tortul la masă, în timp ce Sinatra îi cânta „La mulți ani”, într-un restaurant exclusivist din Las Vegas. Nancy și Ronald Reagan îl salutau de fiecare dată când îl întâlneau, iar Hillary și Bill Clinton au fost la mai multe evenimente organizate chiar în casa din California a familiei lui Pizza.
Cafeneaua lui din Atlanta – Hoboken Cafe – are pereții tapetați cu fotografii din anii în care Johnny Pizza își petrecea timpul în preajma unora dintre cei mai cunoscuți artiști ai lumii. Zâmbesc din rame, alături de Johnny, staruri pe care oricine le recunoaște imediat: Brad Pitt, Meryl Streep, Jack Nicholson, Drew Barrymore, Tony Curtis, Liza Minnelli, Robin Williams și mulți alții. Pe unii i-a întâlnit scurt, alții i-au devenit măcar cunoștințe, dacă nu prieteni.
Azi, Johnny Pizza spune că acele vremuri aparțin trecutului. Nu mai are limuzine de condus, turnee de coordonat, celebrități de păzit. Merge în fiecare dimineață la cafenea și face cu mâinile lui mozzarella proaspătă – minunată! Face pâine cu crustă crocantă, a cărei rețetă a învățat-o când era copil, în orășelul lui de baștină, Hoboken, New Jersey, din apropiere de New York. Pregătește delicioase sosuri pentru sandvișurile lui cu chiftele, atât de renumite, deja, în Atlanta. Partenerul lui de afaceri, Roger Diaz, face un cheesecake de se linge pe degete oricine-l gustă, iar împreună, cei doi au reușit să aducă în sudul american toate preparatele italienești autentice din Hoboken – de altfel, orașul din care provenea și Frank Sinatra.
N-aveam cum să înghesuim în 10 minute o viață de om – și ce viață! – așa că l-am invitat pe Johnny Pizza la un interviu de cursă lungă, plin de povești inedite și emoționante. Vă invităm să luați parte la conversația noastră, pe care n-o veți uita ușor.
~ Johnny Pizza, în dialog cu Paul Leslie & Corina Stoica ~
V-ați născut în Hoboken. Cum au fost primii ani din viață petrecuți acolo?
Da, m-am născut și am crescut în Hoboken, un orășel destul de cunoscut. Bunicul meu a venit în Hoboken în 1904 și s-a stabilit acolo cu familia lui, fără să fi știut că acea familie avea să fie parte din acest oraș grozav, care avea atât de multe lucruri minunate din punct de vedere istoric, industrial și artistic. A fost uimitor pentru mine, când eram puști, să fiu parte din această cultură care astăzi nu se mai regăsește în multe locuri.
Hoboken e un oraș interesant. Frank Sinatra a fost originar de acolo, iar în acel loc s-au adunat oameni din lumea întreagă. Ajungeau pe Ellis Island, în portul New York City, și mulți dintre ei trebuiau să treacă prin Hoboken ca să se stabilească unde intenționau.
Acolo începe povestea mea, din orășelul Hoboken, New Jersey. Sunt un copil care a venit din Hoboken și s-a descurcat bine.
Când auziți numele „Hoboken”, care e primul lucru ce vă vine în minte?
Familie. Mâncare. Încredere. Oamenii cu care creșteai îți erau prieteni, prieteni adevărați. Toate astea îți ofereau un start atât de bun în viață. Și nu mulți oameni din zone rurale din mijlocul Americii au acest fond. Hoboken a fost unic în ce privește contribuția lui la tot ce înseamnă viața.
Care era cultura orașului în anii în care ați crescut acolo?
O, minunată! Era magic! Când eram copil și alergam pe stradă, mă duceam în port și vedeam toate clădirile acelea imense de dincolo de râul Hudson, fără să știu exact ce însemnau. Ani mai târziu, am început să am o idee mult mai vastă despre ele și să știu mai clar despre ce era vorba. Mergeai prin tunel spre New York și aveai totul la îndemână, toate lucrurile din lumea întreagă!
Vedeți voi, pe vremea aceea, nu aveam sistemul de transport pe care-l avem azi. Pe atunci, când voiai cafea boabe din Brazilia, le importai și erau trimise pe vapor. Dacă voiai niște mătăsuri frumoase, ele ajungeau în Hoboken, New Jersey, nu la New York. Veneau tocmai din India, pe vapor. Iar vapoarele ancorau în Hoboken. Motivul este acela că acolo se afla gara Erie Lackawanna, așa că toate aceste bunuri ajungeau în Hoboken, iar de acolo erau trimise mai departe în celelalte 50 de state. Dacă aterizau în New York, oamenii trebuiau să le urce pe o barcă și să le aducă peste râu ca să le trimită pe tren. Deci Hoboken era un punct-cheie în circulația mărfurilor. Lucrul acesta, cu istoria lui de atunci, rămâne extraordinar pentru mine!
Îmi plăcea mult să merg în gară, când eram mic, îmi făcea plăcere să văd trenurile venind și plecând. Asta a avut un mare impact asupra mea. Transporturile, în general, au avut un impact puternic asupra mea, lucru despre care o să vorbim mai târziu. Deci așa era viața în Hoboken, în timpul copilăriei și adolescenței mele, din acest punct de vedere.
Apoi, am provenit din familii care erau foarte, foarte strânse. Aveam toate naționalitățile în orașul nostru, că erau spanioli, portoricani, iugoslavi, evrei, italieni, nemți. Și așa s-a dezvoltat și o mare diversitate gastronomică. Mulți dintre acești oameni veneau din diferite orașe ale lumii și își deschideau propriile magazine, aducând cu ei cele mai delectabile mâncăruri. De aici, ele s-au dus mai departe în restul Statelor Unite. The Holland American Line era o mare companie de transporturi navale pe vremea aceea. Oamenii veneau și plecau în croaziere luxoase în anii ’30, ’40 și ’50. Mâncarea pe care o serveau trebuia preparată undeva, așa că unii dintre oamenii care se stabiliseră în Hoboken se angajau pe vapor și preparau toate aceste mâncăruri delicioase.
Care credeți că e cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o crescând în această atmosferă?
Încrederea. Fii cine ești și fă ceea ce spui că vei face și nu cred că vei avea nici o problemă în viață. Nu încerca niciodată să fii ceva ce nu ești. Acesta este unul dintre motto-urile mele. Am învățat asta de la părinții mei, de la prieteni, de la oamenii alături de care am crescut. Erau cu toții caractere demne și crede-mă, dacă cineva știe ce este un personaj Damon Runyon, aflați că multe dintre ele proveneau din Hoboken. Erau oameni extraordinari, care ar fi putut să fie în oricare dintre acele filme. Personaje amuzante, dar cu toții aveau intenții cu adevărat bune în viață. Contribuiau cu ceva pozitiv, îți ofereau ceva folositor, într-o manieră în care puteai trăi pentru tot restul vieții ca un om bun. Și cred că acest lucru, în mare parte, s-a pierdut în lumea de azi. Orice om care vine din Hoboken îți poate spune că faptul că au crescut acolo te ajuta să ai o fundație stabilă pentru viitor.
Mai târziu, în adolescență, ce voiați să faceți în viață?
Voiam să fac totul! Nu există nimic ce nu poți cuceri în lumea asta. Ca adolescent, am crescut în – nu vreau să-i spun sărăcie – dar Hoboken nu era un oraș prea popular în acea vreme. La începutul anilor ’70, multe afaceri erau în faliment, companiile mari se mutau în zone mai lucrative, așa că situația în Hoboken nu era prea bună. Era câte-un bar la fiecare colț de stradă și jumătate dintre ele erau goale, restaurantele dădeau faliment, nu mai exista stabilitatea care dominase în Hoboken mulți ani.
Dar în timp, oamenii care au trăit în cultura facerii de bine și-au păstrat aceleași valori, indiferent că aveau 20 sau 200 de persoane într-un restaurant. Bucătarii și toți cei care munceau în restaurante dădeau 200 % în tot ceea ce făceau. Pentru mine a fost foarte bine să văd un lucru ca ăsta, în adolescență, mi-a oferit o fundație bună pentru tot restul vieții, în toate încercările și proiectele mele.
Știm că ați avut o afacere cu limuzine, la un moment dat, și că povestea e interesantă. Cum a început?
Ei bine, ne întoarcem în Hoboken, în primii mei ani acolo. Când eram mic și mergeam la școala catolică, treceam prin fața bisercii catolice în fiecare zi, ca să ajung la școală. Și în zilele acelea, în fața bisericii, erau parcate niște mașini mari – sigur, erau folosite pentru înmormântări. Am fost mereu vrăjit de automobile, le iubeam, iar când eram mic și ajungeam la New York, vedeam și mai multe mașini din astea extravagante. În New York era o diversitate de vehicule, unul mai frumos ca altul.
Treceam prin fața bisericii și vedeam mașinile astea mari și strălucitoare, și așa se face că tatăl unuia dintre colegii mei de școală avea o casă funerară. În drum spre casă, ne opream la garajul unde aceste mașini se întorceau de la înmormântări și trebuiau spălate. Așa că am început să le spăl când aveam cam 12-13 ani. Aveam grijă de aceste mașini, sperând ca într-o bună zi să fiu unul dintre acei oameni importanți implicați în transporturi, la New York. Asta mi-a dat un entuziasm pentru ceea ce avea să devină cariera mea.
Derulăm pe repede-înainte și ajungem în anii ’80, când terminam liceul și m-am decis să intru în afacerea cu transporturi. Așa că ce faci? Găsești o mașină și te implici.
Primul job pe care l-am avut, cu limuzina mea, a fost să-l conduc pe comediantul Pat Cooper. Îmi făcusem actele pentru afacerea asta și gata, am și ieșit la treabă! M-am dus la Waldorf Astoria, mergeam la Friars Club și așteptam artiștii să iasă de acolo. Am făcut cunoștință cu Pat Cooper, care avea un spectacol în Hoboken. Era festivalul italian, eram în 1983 și avea nevoie de cineva care să-l ia de acasă și să-l ducă la eveniment. Erau mai mulți artiști care mergeau la acest festival. Așa că uitați-mă, conducându-l pe Pat Cooper pentru prima oară.
Acest episod mi-a deschis ușa spre o colaborare cu agenții lui și, din nou, aici a intervenit principiul încrederii. Dacă oamenii aceștia spuneau că au nevoie de tine la timp, trebuia să fii acolo. Strângerea mea de mână era cuvântul meu și am respectat asta încă de când aveam 18 ani. Tocmai am împlinit 50 de ani, iar strângerea mea de mână are aceeași valoare.
Începutul meu în afacerea cu limuzine mi-a deschis calea către biznisul transporturilor la un nivel mai executiv, pe măsură ce și eu am crescut odată cu el. Iar asta mi-a facilitat colaborări cu mai multe celebrități, cu tot mai mulți oameni din lumea afacerilor și, până să apuc să-mi dau seama, lucram cu oameni care zburau în jurul lumii în avioane private. În timp, am fost norocos și oamenii aceștia au început să mă placă, așa că am devenit nu doar o persoană care le asigura transportul, ci mulți dintre ei aveau încredere suficientă în mine încât să mă invite în familiile lor. Dacă aveau o petrecere sau o nuntă, nu mergeam acolo ca șofer, ci mergeam ca prieten. Asta a însemnat mult pentru mine.
L-ați menționat pe Pat Cooper – cum este ca persoană?
E un om minunat! Pare foarte asupru și e foarte amuzant, căci spune lucrurilor pe nume. E un suflet bun și blând. Când locuiam în Las Vegas, am avut ocazia să mă apropii de familia lui, care m-a primit cu brațele deschise – el, soția lui, Patti, și fiica lor. De fapt, când m-am mutat în Las Vegas, soția lui Pat Cooper a fost cea care mi-a urat bun venit în casa ei. În prima zi când am ajuns acolo, mi-a spus: John, vreau să te simți ca acasă aici și, dacă ai vreodată nevoie de ceva aici în Las Vegas, te rog să nu-ți fie teamă să ne întrebi. A fost începutul unei experiențe atât de frumoase, să fii binevenit într-un loc nou, de oameni care erau foarte ocupați cu propriile vieți, care nu au foarte mult timp pentru alții. Dar însuși Pat Cooper a fost un om extraordinar: amuzant, spunea lucrurilor pe nume și o făcea cu mult umor. Părea aspru, arogant și furios – i se spunea „comedianul furios” – dar in furia lui, el își spunea povestea și era amuzant, și asta au iubit oamenii la el. Iar eu am avut șansa să văd că, pe dinăutru, nu era atât de furios.
Tocmai ne-ați povestit că v-ați mutat în Las Vegas – cum s-a întâmplat?
S-a întâmplat pentru că trebuie să crești. Ajungi într-un anumit moment în viață când îți apar în cale oportunități. Și cred că, în viață, dacă spui „nu” unei oportunități, nu te mai întâlnești cu acea ofertă niciodată.
În perioada aceea, Jilly Rizzo, care era un bun prieten al meu și al familiei mele, îmi tot spunea de ani de zile, pentru că-i asiguram transportul lui Frank Sinatra: Johnny, trebuie să vii în vest, te-ai descurca foarte bine aici, pentru că ești un om de cuvânt și avem nevoie de oameni care tine aici, că sunt greu de găsit. Mi-a luat cam cinci ani până când vorbele astea și-au făcut efectul și cred că era în 1996 când m-am hotărât să plec spre Las Vegas. Am ales Las Vegas pentru că Los Angeles nu era Mecca artistică de azi. În Las Vegas se întâmplau mult mai multe lucruri unde aș fi putut fi de folos.
Când am ajuns în Las Vegas, Jilly mă pusese deja în legătură cu oamenii de la Desert Inn Hotel, unde aveau mari probleme cu transportul. Erau oameni care așteptau cu apeluri pierdute, stăteau în fața restaurantelor, mașinile nu ajungeau la timp să-i ia și să-i ducă înapoi la Desert Inn. Când am început să lucrez acolo, n-au mai avut un singur apel pierdut. Asta a durat cam doi ani, până când Steve Wynn a cumpărat hotelul, l-a dărâmat și a construit marele și frumosul Hotel Wynn care e acum acolo.
În acea perioadă de doi ani, m-am implicat serios în două lucruri: am devenit asistentul personal al guvernatorului statului Nevada, concentrându-mă pe domeniul meu, transport și securitate personală. Și am primit un telefon de la Frank Sinatra Jr., care urma să vină în oraș. Sinatra Sr. murise, asta e cu totul altă poveste. Frank Jr. m-a rugat să-l însoțesc timp de o săptămână, când urma să ia parte la evenimentul de inaugurare a Frank Sinatra Slot Machine. M-a rugat să am grijă de lucrurile de care avea nevoie, așa cum făcusem pentru tatăl lui și pentru alti artiști de-a lungul vremii.
Vorbeam de șansă, de oportunitate. Am plecat din New Jersey la New York, ca să mă pot ocupa de transport și coordonare la o scară mai mare. Apoi am început să colaborez cu atâția alți artiști cărora le-am asigurat transport și securitate personală, împreună cu Merrill Kelem, fost sergent la Atlantic City Police Department. El era partenerul meu, ocupându-se de body-guarding, iar eu asiguram partea de transport. Insistența lui Jilly de a mă muta în Las Vegas, apoi Frank Sinatra Jr., care m-a rugat să merg să lucrez pentru el. Toate astea sunt puncte-cheie, etape în care îți construiești afacerea și viața. Sunt oportunități cărora, dacă nu le spui „da”, ele nu vor mai fi acolo pentru tine niciodată. Așa am ajuns în Las Vegas. Când cineva îți spune: Am o șansă pentru tine, cuvântul nu este „nu”, ci „da. Încearcă să te implici, dacă poți.
Vrem să vă ducem puțin înapoi, la începuturi, și să vă întrebăm: cum v-ați crescut afacerea, începută cu o singură limuzină, cum v-ați dezvoltat reputația și baza de clienți?
E vorba, din nou, de încredere și de a face ceea ce ești rugat să faci. Când sunt oameni care zboară de departe și au nevoie de transport, iar tu le spui că o să fii acolo, trebuie să fii acolo. Am avut, la un moment dat, 13 limuzine. Toate astea au venit pentru că a fost o cerere. Oamenii cu care lucrasem dădeau vorba mai departe: Sună-l pe Johnny Pizza, sună-l pe Johnny Pizza! A fost reclamă din vorbă-n vorbă mai mult ca orice altceva, n-am făcut nicio altfel de publicitate. Dar aici apar și părțile bune, și dificultățile, pentru că nu poți fi în 13 limuzine în același timp. Trebuie să găsești oamenii potriviți, care să te poată reprezenta la nivelul la care te aștepți. Acesta a fost un lucru dificil, dar am reușit. Am căutat și am găsit oameni de încredere și am fost foarte norocos să-i am alături de mine.
Publicitatea asta, din vorbă-n vorbă, a ajuns și la diferite celebrități, cum ar fi Milton Berle. Henny Youngman, fiind comediant, mă invita să iau prânzul cu el la Friars Club, și cele mai mari vedete ale lumii mergeau acolo. Într-o zi, Joan Collins a trecut pe lângă masa noastră: Bună, Henny, ce faci? Bună, el e John, e șoferul meu, dacă ai vreodată nevoie de o limuzină, pe el trebuie să-l suni. Făceam schimb de cărți de vizită cu agenții, dacă se întâmpla să fie acolo, și poate peste o zi, peste o lună sau peste un an, primeai un telefon, din senin, de la cineva care-ți spunea: Joan Collins are nevoie de o mașină și am auzit că ai servicii de calitate. Și uite așa au început să se miște lucrurile. Aveam 21, 22, 23 de ani.
Când v-ați gândit că ați reușit să ajungeți acolo unde vă doreați?
N-a ajuns acolo, încă! Image may be NSFW. Clik here to view. E o întrebare grea, pentru că sunt atâtea lucruri care-mi vin în minte, din perioade diferite ale vieții mele. Unul dintre ele a fost deschiderea Trump Tower din New York, pe 58th Street. Am primit un telefon de la omul care a construit clădirea, arhitectul. Nu știam cine era, mi-a spus doar că merge la deschiderea Trump Tower și că auzise că sunt unul dintre oamenii de primă mână în domeniul meu. L-am luat de acasă pe acest domn și l-am condus până la Trump Tower. Mulți artiști care trăiau la New York erau acolo. Am fost invitat să intru, lucru cu adevărat remarcabil. Acela a fost un moment important pentru mine, când i-am văzut pe toți acești oameni atât de cunoscuți, nu doar din zona artistică, ci din toate domeniile. A fost un moment în care mi-am spus: Uau, înseamnă că am ajuns undeva!
Dintre toți oamenii pe care i-ați cunoscut, pe care dintre ei i-ați admirat cel mai mult?
Oh, Sinatra!
Spuneți-ne, cum a fost prima oară când l-ați întâlnit?
Prima oară când am făcut cunoștință cu Sinatra a fost când eram copil, în Hoboken. I-am auzit numele toată copilăria și adolescența, și apoi am aflat că era unul dintre cei mai mari cântăreți. Era italian, era din Hoboken, iar eu fiind tot de acolo, era ca și cum un copil al zilelor noastre ar auzi că Britney Spears provine din orașul lor. Fără să mă gândesc vreodată că aveam să-l întâlnesc pe acest domn, a fost extraordinar să aud de el și să aflu despre acțiunile lui filantropice, sau de faptul că avea spectacole la Madison Square Garden în fața a câte 25.000 de oameni. Pentru mine, ca puștan ce eram, asta era grozav.
Mai târziu, când aveam 18 sau 19 ani, prietenul nostru Jilly Rizzo își ținea ziua de naștere în New York, la un restaurant numit Rocky Lee’s, care nu mai e acolo. Mi s-a spus că Frank Sinatra urma să vină la petrecerea lui Jilly. Julie Budd era acolo, Vic Damone, Diahann Carroll – toată lumea care conta în entertainment era acolo. Eu eram împreună cu un bun prieten, un comediant pe nume Morty Storm, Sinatra îl adora. Am ajuns la petrecere la 11:30 seara și i-am spus lui Morty: Sinatra n-o să vină aici în seara asta, e în Atlantic City, are un concert la ora 8:00 și unul la 11:30. N-are cum să ajungă aici la 12:00! Mi-a spus: Nu-ți face griji, Frank o să vină!
Așa că petrecerea e în toi, oamenii cântă, comedianții spun tot felul de glume, se face tot mai târziu, iar către orele mici ale dimineții, ne aflăm într-un separeu al restaurantului. E un fel de zumzet în aer, o strălucire frumoasă a serii. Dintr-o dată, se simte o briză care străbate întreaga încăpere. Eu sunt cu Morty la bar și pur și simplu, simt că se întâmplă ceva. Toată lumea vorbește, petrece și se simte bine și dintr-o dată, Frank Sinatra intră pe ușă, alături de minunata lui soție Barbara. Iată-l! Păr argintiu, ochi albaștri, poartă un costum frumos, intră și toată lumea radiază! Când Frank intra într-o încăpere, știai, simțeai! Aveam 18 ani. Absolut extraordinar!
Nu m-am gândit că o să-l pot saluta în seara aceea, dar Jilly a venit la bar și mi-a zis: Hai să-ți fac cunoștință cu Frank! I-am spus: Nu vrea să mă întâlnească pe mine acum! Dar m-am dus cu Jilly. N-am vrut să-i spun că sunt din Hoboken. Dacă erai din Hoboken, Frank nu voia să te cunoască. Așa că nu i-am dezvăluit atunci partea asta a vieții mele.
Jilly m-a luat cu el și i-a spus: Frank, vreau să-ți fac cunoștință cu un prieten, Johnny Pizza, el are grijă de transportul artiștilor. Mi-a spus: Îmi pare bine să te cunosc! A fost plăcut să-l pot privi direct în ochi. Am mai glumit puțin și apoi, bineînțeles, începi să vorbești cu alți oameni, dar acela a fost primul moment în care l-am întâlnit pe Frank Sinatra.
Apoi, de-a lungul timpului, de fiecare dată când Jilly mergea cu Frank undeva, mă suna și-mi spunea: John, vino la eveniment, stai cu mine, stai în culise, pentru că niciodată nu se știe cum avem nevoie de ceva în ultima clipă. Acum, să încerci să intri în serviciul de transport al lui Frank, la 21 de ani, ar fi fost o nebunie, dar eram mereu păstrat în culise cu Jilly, ca un fel de as în mânecă. Dacă aveau nevoie de ceva, eram acolo. Hei, Jilly, avem nevoie de asta! Johnny Pizza putea facilita lucruri pentru el. Acelea au fost începuturile mele, construite pe încredere, aflându-mă în preajma acestor oameni și făcând ce aveau nevoie. Jilly mi-a deschis ușa și îi sunt mereu recunoscător. Au fost niște vremuri extraordinare.
Ați avut emoții prima dată când l-ați întâlnit pe Frank Sinatra?
Nu, chiar deloc. Cred că oamenii sunt oameni. La fel și atunci când am întâlnit președinți, când am făcut cunoștință cu ei, n-am făcut decât să fiu eu însumi. Cred că dacă te temi și ai emoții când întâlnești pe cineva, tinzi să-ți pui singur obstacole. Încă de când eram copil, nu m-am uitat niciodată la o persoană ca fiind mai importantă decât era. Am văzut oamenii drept oameni. Frank Sinatra a fost și el un om. Un om fascinant. Dar, bineînțeles, a fost un moment incredibil să fac cunoștință cu cineva de asemenea calibru, am fost foarte entuziasmat.
Ce înseamnă Frank Sinatra pentru dumneavoastră?
Frank a fost un om remarcabil. Nu vreau să spun că m-a învățat multe lucruri, dar faptul că am văzut un tip care a pornit de la o viață foarte modestă și a realizat ceva, asta mi-a dat și mie același gen de ambiție, să ies în lume, să fiu cineva și să fac ceva cu viața mea. Nu să fiu doar un om dintr-o mulțime, ci să mă fac remarcat și să fiu un om special. Pe măsură ce am înaintat în vârstă și am aflat tot mai multe despre Frank Sinatra, am avut o admirație tot mai mare pentru el și pentru lucrurile pe care le-a realizat. Acum, de multe ori auzi lucruri negative, dar uneori, oamenii caută să observe ce e mai rău în alții. Unii mi-au spus: Cum poți lucra cu un tip care nu e drăguț cu oamenii? Și i-am întrebat: Cum poți să spui asta, ai avut vreodată vreo experiență neplăcută cu el? Bineînțeles că spuneau că nu, iar asta le închidea gura imediat.
Pe Cătălin Caciuc am avut norocul să-l descopăr de curând, când am dat peste o fotografie cu satul meu, Vulcan, din județul Brașov, văzut de sus, prin lentila plină de candoare a acestui artist până atunci neștiut. I-am descoperit apoi alte imagini extraordinare, cu subiecte pe placul meu – mai ales natură și animale – surprinse în lumini și cadre idilice, de pus în ramă și de privit îndelung. Cătălin Caciuc este unul dintre oamenii care se potrivesc cel mai bine cu spiritul și deviza LaRevista.ro – #PrivesteLumeaAltfel – și vă invit să-l cunoașteți și să-i admirați fotografiile, în cadrul acestui interviu pe care mi l-a acordat recent.
Când ai început să faci fotografii? Îţi mai aminteşti ce aparat aveai şi ce ai fotografiat mai întâi?
Cred că am început să fac fotografii după ce mi-am cumpărat un Fuji X100, în 2013. Am mai avut camere foto înainte, dar cred că acest Fuji e camera care a pus bazele pasiunii mele pentru fotografie. Are „ceva” anume care mă împinge să fotografiez în fiecare zi. Iniţial, am început să fotografiez peisaje, după care am început să încerc şi portrete.
Ce elemente crezi că ar trebui să conţină o fotografie bună?
O fotografie ar trebui să aibă, în primul rând, poveste, moment și subiect, într-o lumină bună şi cu o compoziţie care să avantajeze elementele anterioare. Lucrurile pe care se pune astăzi greşit accentul, din punctul meu de vedere, sunt „claritatea” şi rezoluţia imaginii. Unele din cele mai emblematice fotografii din istorie sunt „neclare” şi realizate cu camere foto care astăzi ar fi considerate net inferioare. Însă mesajul transmis în aceste fotografii era clar de la prima vedere, motiv pentru care au „îmbătrânit” bine.
Care e fotografia ta favorită, dintre toate pe care le-ai făcut până acum?
Nu am o fotografie favorită. Îmi poate plăcea o fotografie anume, câteodată, dar depinde foarte mult de context şi de ceea ce mă impresionează în acel moment.
La nivel global, îi admir pe Sebastiao Salgado – pentru ce a realizat că fotograf şi ca om (te invit să vezi filmul documentar „The Salt of the Earth”, despre viaţa lui); Ansel Adams – pentru că a pus bazele fotografiei artistice de peisaj; Robert Capa – pentru realizările fotografice şi înfiinţarea agenţiei Magnum.
La nivel naţional, îi admir pe Sorin Onișor, pe Mirela Momanu și pe Attila Szabo, pentru că alături de ei am avut experienţe extraordinare, care mi-au marcat drumul în fotografie.
Ce crezi despre trendul „selfie”? De ce crezi că se fotografiază oamenii singuri atât de mult?
Eu personal nu sunt ancorat în acest trend, pentru că mi se pare foarte dificil să îmi fac un „selfie”. Prefer să fotografiez, nu să fiu fotografiat. Dar îl consider o unealtă foarte bună pentru a crea o imagine a unui mod de viaţă ideal, lucru întărit şi de continua izolare socială reală a majorităţii utilizatorilor de smartphone. Trebuie să recunosc că nu am văzut selfie-uri care să pună subiectul într-o lumină mai puţin plăcută, lucru care îmi confirmă această paradigmă.
Care e cel mai frumos loc pe care l-ai fotografiat vreodată?
Piatra Craiului înzăpezită, la apus sau răsărit, preferabil cu o atmosferă aparte, este un loc foarte special pentru mine. Dar cred că locul care m-a impresionat cel mai mult a fost stâna de pe Rarău, la care am fost cu Sorin Onișor, în cadrul unui workshop foto organizat de el (vezi AICI cadrele realizate atunci de mine). Acolo am înţeles că există locuri în care lumina, atmosfera şi oamenii se întâlnesc într-un mediu perfect pentru fotografie. Până atunci, credeam că razele din pozele lui Sorin – inclusiv cea care bate pe ceaunul baciului – sunt doar construite în Photoshop şi că nu există, de fapt, în realitate. Ce duş rece a fost această revelaţie! După aceea, am căutat permanent medii similare pentru fotografiat şi cred că am găsit câteva şi în jurul Brașovului.
Întruchipează perfect contrastele omenirii şi a naturii umane (război vs. pace, armament vs. natură, bărbat vs. femeie, îndoctrinare vs. spirit liber).
Dar dragostea?
Cred că fotografiile prin care Elena Shumilova surprinde copilăria fiilor ei reprezintă cel mai bine modul în care dragostea poate fi descrisă prin fotografii. Te invit să vezi filmul de mai jos, dacă nu l-ai văzut încă, pentru a înţelege răspunsul meu.
Se descrie ca fiind un „visător profesionist”. E un romantic și-un boem pe scenă şi în viața privată, dar conduce Teatrul Metropolis cu iscusinţa unui om de afaceri extrem de lucid. De altfel, la Metropolis l-am şi găsit pe George Ivaşcu, şi l-am provocat la o şuetă despre teatru, familie, mari visuri şi mici bucurii ale vieţii.
Cum vi se mai pare lumea artistică de azi – cea reală, nu cea pe care o vedem în tabloide?
Ca întotdeauna, la datorie. Personalităţile reale au o anumită discreţie. Consideră că pe primul plan nu este să vândă amănunte despre viaţa lor şi să spună lucruri care, până la urmă, ne caracterizează pe toţi. Sunt mii de oameni care se despart pe Pământ, care se căsătoresc, râd sau plâng. Nu cred că resursa principală a unei personalităţi constă în faptul că este om, ci în opera lui. De asta, mi se pare firesc să-ţi păstrezi discreţia şi modestia şi să spui: „Prima mea calitate este că sunt exact ca voi. Eu doar am curajul de a mă mărturisi în mod public prin arta pe care o fac.”
Ce fel de resorturi intime te pot determina să te dezvălui, aşa cum fac actorii?
Este vorba de curajul de a recunoaşte că, daca este ceva important pe lumea asta, sunt sentimentele. Eu am spus adeseori că arta actorului este arta de a emoţiona. Avem capacitatea de a emoţiona şi curajul de a ne asuma că suntem oameni vulnerabili. Si să transmitem aceste adevăruri umane în personajele pe care le creăm.
Dacă ar fi să vă întreb care ar fi cea mai mare realizare profesională a dvs., probabil că mi-aţi spune că este Teatrul Metropolis.
Da. Atât bunicii, cât şi părinţii mi-au dat o educaţie de familie simplă, în care tradiţia de a sădi un copăcel e obligatorie în viaţa asta. Cred că cea mai frumoasă menire a mea a fost de a construi un teatru. Acesta va rămâne copăcelul meu.
Şi dacă vă întreb care este cel mai mare eşec profesional al dvs.?
Dacă aş fi lipsit de modestie, v-aş spune că nici unul. Dar, dacă fac exerciţiul sincerităţii, am să vă spun că, fiind un perfecţionist, mi-e frică şi să spun că am avut succes. De ce? Pentru că eu nu cred că este exclusiv meritul meu. Meritul meu este capacitatea de a munci şi de a nu mă minţi. Succesul aparţine realităţii frumoase că Dumnezeu a pus, în fiecare dintre noi, un talent şi faptul că am avut darul să-l descopăr şi să rămân consecvent. Nu m-a amăgit nimic altcvea. Consider că publicul este cel care apreciază succesul sau insuccesul. În teatru e ca-n iubire, ai nevoie de un partener, iar partenerul nostru este publicul.
Care sunt bucuriile dumneavoastră de zi cu zi?
Pare o frază desprinsă din teorie, dar mă credeţi că mă bucură să văd oameni care se bucură şi se emoţionează? Mi se pare cel mai frumos cadou!
Şi altceva, ce vă mai bucură?
Armonia şi liniştea pe care o am acasă. Nimic nu este mai plăcut decât să pălăvrăgesc cu Alice, să ştiu că vine Casanova, motanul care se ceartă cu pisica Ziţa, pentru locul de stat în braţe. Din când în când, ne mai permitem câte o fugă pe ici, colea şi ne bucurăm de câte o mini-vacanţă. Am învăţat că cele mai frumoase cadouri sunt cele care par de o normalitate ieşită din comun. Acele lucruri te fac să înţelegi că, în scurta traversare prin lume, trebuie să înveţi să te bucuri şi să împarţi cu alţii. Sunt cele mai sincere lucruri, cele mai fireşti. Multă lume caută să-şi trăiască viaţa într-un mod spectaculos şi îţi dai seama – de la Alice citire spun, care îşi aminteşte mereu de John Lennon – că „viaţa este ceea ce ni se întâmplă în timp ce noi suntem ocupaţi cu alte planuri”. E bine să fim ocupaţi şi cu noi înşine.
Dacă tot aţi adus vorba despre doamna Alice Barb, ştiu că aţi avut, acum câţiva ani, o perioadă foarte agitată pe plan sentimental…
Da. Eu eram atunci preocupat de construcţia teatrului şi uitasem că familia este pe primul loc. Drept care, divorţul acela a fost ca un soi de duş rece, foarte inteligent şi matur, al lui Alice. Am fost împreună de mână la divorţ… De fapt, noi nu ne-am despărţit.
A vrut doar să vă scuture, să vă trezească?
Da, şi a reuşit! Şi asta pentru că între noi chiar este vorba despre o relaţie profundă. Este o poveste de iubire, de respect, de admiraţie reciprocă. În astfel de momente îţi dai seama dacă omul de lângă tine chiar te respectă şi ţine la tine. A contat foarte mult să fim în continuare împreună.
Astăzi, cum aţi descrie povestea dintre voi?
Prin nişte vorbe foarte simple: când două suflete-pereche se întâlnesc, tocmai pentru că sunt suflete şi sunt pereche, nici un obstacol nu le stă în cale. Cred că tocmai ăsta este rostul împlinirilor unor oameni care se iubesc, să reziste împreună şi atunci când obstacolele par de netrecut. Până când moartea te va despărţi.
Într-o lume plină de divorţuri, sună a utopie…
Pare absurd că eu încă mă străduiesc să am bucuria copilului de a crede în poveşti. Cred că e necesar să ne creăm poveşti. Arta actorului este de a fi visător de profesie, aşa încât cred că trebuie să avem şi visuri, să avem şi subiecte, nu numai obiecte.
E interesant cum un artist reuseşte, de atâta timp, să fie și manager de teatru. Pentru că asta nu e doar un vis romantic, ci e şi o afacere, nu?
E simplu şi aici. Eu sunt rostul marilor întâlniri din viaţa mea. În liceu, eram foarte bun la matematică. N-am ştiut atunci de ce trebuie să mă descurc cu cifrele, dar iată că mult mai târziu, s-a dovedit util. Şi mai e ceva: mama, contabilă de meserie, era necăjită că aveam un scris urât şi mă punea mereu să transcriu diverse lucruri. Astfel am devenit foarte riguros şi organizat. Şi cred că mai ţine şi de zodie. Faptul că am ascendentul în Leu, iar casa familiei e în Fecioară, care e foarte meticuloasă. Nu ştiu cât de mult contează asta, eu sunt un om care crede în Dumnezeu. Tocmai de aceea, nu consider că ceea ce mi se întâmplă este un merit exclusiv al genialităţii carpatine numită George Ivaşcu. Nu, cred că aşa s-au aşezat lucrurile pentru mine.
Ce vă place cel mai mult să faceţi?
Teatru. Ce poate înlocui teatrul? Mă mai uit la biliard, mi se pare un sport atât de inteligent! Nu se dă la gioale, nu se dă în cap la arbitru, nu se scuipă între ei. Mi se pare că este maximum de fair-play şi inteligenţă sportivă.
Ce vă displace cel mai mult?
Trădarea, minciuna, lucrurile pe care oamenii nu şi le doresc a se întâmpla cu ei, şi le fac cu tine.
Care este cel mai mare vis al dvs.?
Ştii că deseori mă întreb şi eu? Îți spuneam că sunt un visător profesionist, dar iată că nu ştiu prea bine ce să-ți răspund. O am în cap pe bunica mea şi îmi dau seama că, poate, cel mai mare vis este să îmbătrânesc frumos. Nu visez la ceva material. Când eram copil, n-am avut nici măcar bicicletă, aşa că de ce mi-ar trebui acum un Ferrari? Apoi, pot să spun că sunt un actor care nu visează la Oscar. Visez la Oscarul românesc, de a fi lăsat să fac teatru. Mi se pare mai important decât să râvnesc la o disticţie ca asta, căci m-ar umple de frustrare. Dacă până acum n-am reuşit să fiu chemat la Hollywood… Eventual, poate voi îmbătrâni frumos şi mă vor chema să fac un rol senzaţional de bătrânel! (râde) Am foarte mult umor în ceea ce mă priveşte şi cred că e mai sănătos aşa.
***
Acest interviu a fost realizat în anul 2011, la Teatrul Metropolis.
E unul dintre cei mai calzi și expresivi oameni pe care-i cunosc, iar dacă o întâlnești o dată, e de ajuns ca s-o ții minte. Talentul și prezența ei absolut magnetică – pe ecrane sau în afara lor – au transformat-o într-o artistă emblematică pentru generația ei. Dar Dorotheea Petre nu se ia prea mult în serios, să știți, când stă de vorbă cu tine, la un ceai. Dimpotrivă: zâmbetul și privirea ei jucăușă te anunță că din clipă-n clipă urmează o poantă spumoasă sau cel puțin o remarcă inedită despre lumea din jur. Dintr-un interviu pe care l-am făcut acum ceva timp, am salvat cele mai interesante dintre aceste observații, pe care vi le dau acum mai departe. Dorotheea: despre actorie, dragoste, fetița ei Sophia, bărbații care-i plac și arta de a trăi aici și acum.
Ce crede că îi face pe oameni să se uite la ea: „Cred că am o capacitate specială de a-mi exprima stările. Când eram mică, preluam foarte bine expresia oamenilor cu care petreceam mult timp. Am avut dintotdeauna o convingere, un crez: că tot ce fac rămâne rămâne imprimat pe mine ca pe o coală albă de hârtie. Şi că trebuie să am grijă să nu scriu nimic grav pe mine. Sunt foarte multe lucruri care se reflectă în expresia mea, unele contradictorii, şi cred că asta atrage.”
Cum să joci bine vieţile altora. „Mulţi spun că ar trebui să ne folosim de experienţa noastră de viaţă ca să fim buni actori. Dar nu cred că asta e totul. Trebuie să te foloseşti de imaginaţie, ca să accesezi din tine emoţiile, nu neapărat experienţa. Poţi să joci vieţile altora fără să plăteşti preţul. Însă actoria e ca mersul pe sârmă, echilibrul e o linie foarte fină. Te pregăteşti uneori o viaţă întreagă pentru un singur moment de perfecţiune. Şi, ca în orice meserie de vocaţie, talentul nu te lasă în pace, te trage de mânecă, şi dacă nu-l hrăneşti, te chinuie şi te devorează el pe tine.”
Oricine poate deveni actor, dacă-şi doreşte? „Foarte mulţi oameni au calităţile necesare pentru a fi actori şi am văzut neprofesionişti jucând mai credibil decât un actor cu școală. Dar educaţia minimă este esenţială, şi acolo iese talentul la iveală. Ceea ce unora le iese foarte greu, altora le iese fără efort, şi diferența asta constă în talent. Dacă te educi puţin, poţi ajunge foarte departe. Şi un om obişnuit, căruia îi place să joace, are toate şansele să devină actor, dacă munceşte în această direcţie. Eu am învățat foarte mult observând oamenii și, mai ales, încercând să-i înțeleg.”
Despre fetiţa ei, Sophia: „Mă gândesc tot timpul la ea. Nu mai risc nimic, nu mă mai urc pe motocicletă, de exemplu. Iar odată, mă uitam la un film indian, lacrimogen, iar unul dintre personaje a spus: <Toată veşnicia nu-mi ajunge să o petrec cu tine!>. Ei bine, ştii la cine m-am gândit? La Sophia!”
Cum ar trebui sa fie el: „Bărbații de care m-am îndrăgostit mi-au fost mai întâi prieteni cu care m-am simțit în largul meu, de la care am avut ce învăţa şi care mi-au dat stabilitate. Îmi plac bărbații care țin cont de etichetă, fără teama că manierele s-au demodat. Apoi, sunt foarte atentă la ce relaţie au cu famila lor. Eu nu cred că un bărbat se poate purta frumos cu iubita, dacă nu respectă femeile din viața lui, fie că este vorba de prezent sau trecut. Pentru ca un bărbat sa te prețuiască, trebuie să fie împăcat si mulțumit cu cine este. Să respecte femeile în general și să respecte lumea, viața… Până aceste lucruri nu fac parte din identitatea lui, nu va putea fi fericit alaturi de o femeie. Într-o relaţie am nevoie de ce are nevoie oricine, de dragoste şi respect. Este suficient să ştiu că omul pe care-l iubesc mă susţine şi-mi este alături şi sunt fericită. Restul vine de la sine.”
Despre iubirea de sine: „Dragostea adevărată, cea mai mare, este a ta faţă de tine însuţi. Abia apoi poţi dărui și celorlalți iubire.”
Despre arta de a trăi aici și acum: „Ador să răsfăţ oamenii pe care îi iubesc, să-i fac să râdă, să le arăt că sunt importanţi pentru mine. Nu ştii niciodată dacă nu cumva îţi cade o cărămidă în cap şi nu mai apuci să le spui ce mult înseamnă pentru tine şi cât de mult îi iubeşti.”
Roluri pe care i-ar fi plăcut să le joace: Edith Piaf; rolul lui Anne Bancroft din „The Graduate”; ambele roluri feminine din „Blue Jasmine” (Cate Blanchett și Sally Hawkins); Charlotte Rampling în „45 Years” și orice rol din filmele fraților Cohen, Dardenne și Antonioni.
Regizori pe care îi adoră: Tarantino, Martin Scorsese, Jim Jarmusch, frații Cohen, Ken Loach, Clint Easwood, David Lynch.
Ce ar trebui să facă un actor: să nu judece niciodată, să iubească oamenii şi să fie sincer cu el.
Defecte pe care și le asumă: sunt uneori prea serioasă, uneori prea sarcastică, alteori mă închid în mine. Și sunt o persoană comodă.
Obiecte fără de care viața i-ar fi mai grea: parfumul, șalul, un caiet și un stilou.
***
Cel mai nou proiect cinematografic al Dorotheei Petre, lansat anul acesta, este filmul „Miracolul din Tekir”, în regia Ruxandrei Zenide. Recent, a filmat un rol principal, de judecătoare, în pelicula „În pronunțare”, în regia Mihaelei Popescu. Urmează apariția într-o nouă producție, în 2017.
Dorotheea este și fondatoarea școlii de actorie „Fii Actor”, unde se înscriu periodic oameni care vor să studieze această artă sau care doresc, pur și simplu, să-și dezvolte abilitățile de comunicare și expresie artistică. Detalii despre cursuri și procedura de înscriere găsiți pe fiiactor.com.
~ Fotografie: arhiva personală a Dorotheei Petre ~
Recunosc acum deschis treaba asta: când mi s-a propus să mă ocup de romanul lui Alex Andronic, adică, vorba unui prieten, „să dau o mână de corectură“ și să fac nițică editare, eram într-o perioadă în care nu prea aveam nici chef, nici timp. Iar timp nici el nu mai avea, că lansarea era programată în mai puțin de o lună, iar cartea nici nu intrase în tipar. Am acceptat proiectul, pentru că m-a învățat mama să nu refuz, și recunosc tot acum că bine am făcut. Așa mi-a fost dat să descopăr o scriitură alertă, fresh, obraznică, dar și sensibilă, plus o intrigă ce pentru unii poate părea șocantă: un tânăr ce inițial orbecăie printre ispite de tot felul, condus de neastâmpăr și teribilism, nesigur pe ce simte și pe ce iubește, își dă seama de înclinațiile sale homosexuale și decide să iasă la lumină. Tânărul acesta de 23 de ani se numește Alex Andronic, iar romanul său de debut, „Confuz”, este, de fapt, propria lui poveste. Una spusă cu accente temperamentale, dar și cu neașteptate resurse de candoare. O poveste care a devenit, cum spune însuși autorul ei, virală, și care a mai adăugat o îndeletnicire, pe cea de scriitor, la cele două pe care Alex le avea deja: copywriter și… bucătar! Dar despre toate acestea, despre scris, despre bucătărit, despre zbateri, visuri și mai ales despre cum e să fii gay pe o planetă majoritar homofobă, vă invit să citiți în conversația pe care am așternut-o mai jos.
Cum de ți-a venit ideea să scrii o carte, și mai ales una pe tema asta atât de sensibilă, a orientarii sexuale? Te-a îndemnat vreo întâmplare anume?
Ideea de carte a pornit cu mult înainte ca eu să-mi fi asumat sexualitatea şi să decid să public o poveste despre treaba asta. Acum câţiva ani, în adolescenţa mea, aveam foarte puţine lucruri la care aspiram. Date fiind circumstanţele şi mediul în care am trăit şi din care proveneam, n-am fost învăţat şi cu siguranţă n-am fost îndemnat să am visuri. Orice aş fi dorit să fac se sfârşea cu un NU categoric, astfel că n-am ştiut ce-nseamnă cu adevărat să-ţi doreşti un lucru şi mai ales să lupţi pentru el. Şi totuşi, ştiam că îmi place să scriu, ştiam asta de pe la vârsta de opt sau nouă ani, când, atât cât îmi permitea vocabularul la vremea aceea, scriam poezii. Mă întâlneam cu un prieten foarte bun la el acasă şi scriam poezii până seara târziu. Nu ne trebuia nimic altceva. Şi ne ajutam unul pe celălalt, cred că şi inventam cuvinte, nu mai ştiu exact. Tot ce ştiu este că erau momentele mele de linişte, momentele mele cu mine, în care mi se permitea să fiu eu. Şi eram fericit. Când am umplut un caiet de poezii, mi-am zis că atunci când voi fi mare, va fi carte.
Anii au trecut, am uitat complet de poezii, în schimb, acum trei ani, am descoperit proza şi mi-am adus aminte de cuvintele pe care le-am spus, copil fiind. Astfel, am prins curaj şi-am început să scriu. După ce am terminat primul meu roman, am pierdut absolut tot ce scrisesem. Şi, deşi nu cred în lucruri de genul ăsta, mi-am închipuit că e un semn. Poate nu trebuie sau poate atât a fost, nu e de mine.
Cartea pe care am publicat-o a pornit dintr-o joacă. Am scris pentru mine o bună parte din ea. Pe la final, mi-am dat seama că voi dori s-o public. Iar dorinţa se baza pe simplul fapt că sunt destul de naiv să cred că o poveste gay bine conturată poate schimba percepţiile celor care nu înţeleg prea bine fenomenul.
Şi de ce crezi că nu înţelege lumea fenomenul? Ce e aşa de greu de înţeles? Mă uitam de curând în zare, până către Australia, şi am văzut că şi acolo se discută aprins pe tema legalizării mariajelor gay. Deci şi în societăţi mai destupate la minte se duc lupte. Dar până la mariaj, să revenim la simpla înţelegere a lucrurilor – cum pot fi ajutaţi ceilalţi să înţeleagă acest fenomen? E de ajuns o poveste gay bine construită?
Noi, oamenii, avem instinctul acela de a nega anumite lucruri care sunt diferite faţă de principiile noastre de viaţă. Există un mic comunist înăuntrul nostru, care luptă cu ardoare împotriva lucrurilor care nu-i plac sau pe care pur şi simplu nu le înţelege. În fond, nu e nimic greu de înţeles la faptul că iubirea vine în forme diferite, la fel precum macaroanele. Ştiu că e o comparaţie trasă de păr, doar că nu văd cum aş putea face o comparaţie profundă când luptăm cu o absurditate frustrant de relaxantă împotriva unor oameni care se iubesc consimţit. Inclusiv în USA se discută aprins pe tema mariajelor gay, chiar dacă acestea au fost legalizate. Asta pentru că încă există oameni care nu sunt de acord şi care aşteaptă un mic val de susţinere, astfel încât să dea drumul liber frustrărilor. Probabil că ai văzut cum s-au pornit unii după ce noul preşedinte al Americii promova ură şi discriminare în toate speech-urile lui publice.
Suntem diferiţi. Asta trebuie să înţelegem, în primul şi-n primul rând, şi asta ar trebui să înţeleagă în special cei care discriminează pe diferite teme. Sexualitate, culoare, religie şi aşa mai departe.
Singura cale pe care eu personal o văd în momentul ăsta este ca cei din LGBT să prindă curaj. Să se facă auziţi şi să-şi spună poveştile. Sunt o grămadă de oameni care nu şi-au asumat sexualitatea şi trăiesc în minciună, din diferite considerente. Vorbesc aici de puterea exemplului. Odată ce mi-am asumat sexualitatea şi-am recunoscut cine sunt cu adevărat, unii oameni au plecat de lângă mine, alţii m-au acceptat şi-au ştiut de la bun început că ceea ce iubesc eu nu-i priveşte personal, în timp ce unii dintre cei care n-au înţeles prea bine cum stă treaba au rămas, au văzut că nu sunt cu nimic diferit, că nu reprezint niciun pericol pentru nimeni, că sunt eu, cel care eram şi înainte, acum, în schimb, ceva mai degajat. Şi-au ales să rămână. Mi-au scris apoi adresându-mi scuze, pentru că părerea lor iniţială era una nu neapărat drăguţă, însă au fost curioşi să cunoască şi să înţeleagă situaţia. Şi iată, astăzi îmi sunt prieteni şi aşa cum mă susţin pe mine, susţin comunitatea, acum înţelegând-o. Şi cred că asta ne lipseşte. Puterea exemplului, curajul de a-i face pe cei din jur, care sunt dispuşi să asculte, să ne înţeleagă şi, la rândul lor, să-i facă şi pe alţii să înţeleagă că nu e nimic rău în a fi gay, bisexual etc.
Tu când ai avut curajul ăsta? Să-ți asumi. Și cum ai făcut-o, cum le-ai spus celor dragi, mai ales? Să nu-mi spui că au aflat din carte…
Mie mi-a trebuit relativ puţin timp să-mi fac curaj. A durat ceva până am înţeles cine sunt. Acum vreo trei ani, am reuşit performanţa de a mă accepta. În următorii doi ani am crezut că pot să ţin lucrul ăsta secret toată viaţa mea. Ăsta era planul, mai exact. Nu voiam să-mi fac coming out-ul nici în ruptul capului. Citisem şi auzisem atâtea poveşti care s-au transformat într-un coşmar, pentru cei ca mine, în momentul în care au decis să facă ieşirea asta din dulap, încât eram terifiat de gândul că voi sfârşi la fel. În schimb, anul trecut, în decembrie, când manuscrisul meu era gata în proporţie de 80%, mi-am dat seama că după ce-l voi publica vor ieşi vorbe, bănuieli, că se va insinua cum că am trăit pe propria piele ce am scris în carte şi că nu voi putea să mă ascund prea bine în spatele unui personaj fictiv sau a unei poveşti ce se vrea inventată. Aşa că, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am spus că e cazul să ies în piaţa publică şi să strig în gura mare că sunt bisexual. Hahaha. Glumesc. Am stat foarte mult pe gânduri, mai exact cinci luni de zile, cam atât a durat procesul de autoîncurajare. Abia în aprilie, anul acesta, am decis că ai mei părinţi trebuie să afle cine sunt, astfel încât să nu facă un atac cerebral când vor citi cartea.
S-a întâmplat pe 13 aprilie, ţin minte exact data. E aceeaşi dată în care am dat mâna cu mine acum trei ani de zile, când îţi spuneam că m-am acceptat. Şi nu, n-a fost cu intenţie. S-a nimerit să prind curaj în ziua aia şi să le spun. Şi n-a fost absolut deloc uşor. A durat câteva ore bune în care am vorbit despre altceva, ne-am uitat la televizor, în timp ce în capul meu încercam să găsesc o formulare cât mai uşoară prin care să-i anunţ, astfel încât să nu fie un şoc prea mare. Evident că nu exista nicio soluţie prin care să-i feresc de impact, aşa că le-am zis pe şleau. „Mamă, tată, sunt gay. De fapt, nu chiar. Îmi plac şi femeile, uneori.” Cam astea au fost cuvintele mele.
De-acolo a început potopul. Tornade de injurii, reproşuri etc. Am înghiţit cu greu tot ce aveau de spus, i-am lăsat să se descarce. Am fost surprinzător de calm, m-a surprins chiar şi pe mine. Îmi sare ţandăra uşor, de obicei, însă n-a fost cazul atunci. Ştiam că nu-i voi face să înţeleagă decât cu calm, răbdare şi perseverenţă. Încă n-am reuşit nici în ziua de astăzi, dar ne avem ca oamenii normali, nu ne mai războim. Şi vorbim rar, încât să nu ajungem din nou acolo. Ceea ce pentru mine e suficient. Nici nu caut mai mult. N-am avut niciodată, nu aş cere asta acum, după 23 de ani.
Probabil au nevoie de mai mult timp.
Cu siguranţă au nevoie de mai mult timp. Şi au tot timpul din lume. Sau, mă rog, cât o fi să fie. N-am să-i judec nicio secundă pentru lucrul ăsta, sunt ai mei, indiferent de cum au fost până în momentul de faţă, îi iubesc şi vreau să-i ştiu bine, asta e tot ce contează. Faptul că am sau nu „acceptul” lor mi-e indiferent. Aşa cum le-am spus şi lor, am fost, sunt şi voi fi tot timpul omul acela care va face lucrurile pentru el, în primul rând, iar mai apoi pentru cei dragi. Poate e o formă de egoism, dar mă simt foarte bine mergând pe principiul ăsta.
Şi pentru că am învăţat de curând un cuvânt nou, o să-l folosesc acum: deci eşti queer. Şi un tip foarte sensibil, asta pot spune după ce am citit cartea. E mai uşor să iubeşti un bărbat sau o femeie? Bănuiesc că ai experimentat ambele zone. Care ţi-a dat, sentimental vorbind, cea mai mare bătaie de cap?
E adevărat, am experimentat ambele zone şi uite că nu m-am gândit nicio secundă la treaba asta. Sincer, mi-e mult mai uşor să iubesc un bărbat. Probabil că e şi normal, în sensul că fiind amândoi bărbaţi, nu ne intersectăm cu situaţii cu care m-aş întâlni dacă ar fi vorba de o femeie. De exemplu, ca să răspund în stilul caracteristic, locuind cu un bărbat, capacul ăla nenorocit de la WC poate rămâne ridicat constant, fără ca asta să creeze polemici. Şi un lucru pe care aş vrea să-l spun, deşi în cuplurile hetero din zilele noastre, principiul egalităţii stă în picioare, în continuare femeia e cea care găteşte mai mult, care stă acasă cu copiii, care dă cu aspiratorul. Bărbatul… mai rar. E drept, asta ţine şi de fiecare în parte, dar trebuie să-ţi mărturisesc că în relaţiile mele cu bărbaţi, lucrurile astea se împărţeau al naibii de egal, de la sine. Ăla care ajungea primul acasă gătea cina, dădea cu aspiratorul, spăla vasele şi scotea câinele la plimbare. În plus, faţă de treburile casnice, mi-e mult mai uşor să înţeleg un bărbat decât aş înţelege o femeie. Sunt lucruri pentru care a durat mult timp până le-am înţeles la partenera de lângă mine. Sunt mici chestii pe care durează până le descoperi la o femeie, şi e ceva normal. În schimb, cu un bărbat, mă prind rapid cum stă treaba. Unii ar spune că asta distruge din „provocarea” unei relaţii. Eu zic că e foarte mişto şi nu pierd niciun suspans. Din contră, cu cât îţi cunoşti mai repede partenerul, cu atât relaţia devine mai frumoasă, iar starea de spirit a amândurora e alta. Totuşi, n-am avut niciodată intenţia de a face comparaţii şi nu m-am gândit niciodată, în situaţiile de „criză”, ce bine ar fi fost dacă eram acum cu un partener de sex opus sau vice-versa.
Aş mai adăuga faptul că mi-e mult mai uşor să discut foarte liber cu un bărbat decât cu o femeie. În faţa unei femei, am tendinţa să învălui problemele într-un ambalaj drăguţ, catifelat, pufos… habar n-am, astfel încât să nu cumva să o rănesc. Văd şi simt fragilitate, iar asta mă face să acţionez diferit. Ei bine, cu bărbatul n-am problema asta. „This is Spartaaaa!” Hehe.
Există prejudecata aia că homosexualii sunt extrem de libertini, frivoli, infideli… Cât e de adevărată? Tu cum ești?
Sincer, bărbaţii homosexuali nu sunt foarte diferiţi de cei heterosexuali. Dar un lucru pe care n-am putut să nu-l observ în comunitatea gay este că bărbaţii care sunt implicaţi în relaţii tind să fie destul de deschişi față de implicarea unei a treia persoane în relaţie. În general, ambii parteneri îşi doresc acelaşi lucru. Sunt bărbaţi, la naiba. Astfel că, din contră, eu aş îndrăzni să spun că infidelitatea e mai scăzută în cazul relaţiilor homosexuale. Un pic de condiment, cum ar veni, ceea ce în relaţiile heterosexuale e mai puţin probabil să se întâmple, femeile fiind ceva mai stricte şi având un instinct teritorial mai dezvoltat.
Eu tind să fiu femeie la capitolul ăsta, cred. Cel puţin până acum aşa a fost. Şi uite, mi s-a întâmplat să fiu înşelat de o femeie. De un bărbat, încă nu. Cel puţin, nu am aflat. Dacă au făcut-o, au făcut-o prea ca la carte. Jos pălăria! Dar nu sunt gelos. Se spune că gelozia e mult mai des întâlnită la gay. Şi n-am aflat până acum dacă e adevărat sau nu. Probabil că e unul dintre stereotipurile de care ne lovim des. Femeile sunt într-un fel, bărbaţii într-un fel, gay-ii sunt aşa şi pe dincolo. În fond, sexualitatea nu este o identitate şi nu ne defineşte ca fiinţe umane. Infidelitatea e o alegere a fiecăruia, pe care o face conştient sau nu, într-un moment de slăbiciune sau nu, indiferent dacă e gay sau hetero.
Am înţeles că locuieşti în Danemarca. De ce?
Faptul că locuiesc în Danemarca nu a fost alegerea mea. Am ajuns aici dintr-o dorinţă a familiei mele de a ne regăsi. Ei au plecat când eram eu tinerel, aveam vreo 11 ani. Am locuit până la 15 ani şi jumătate cu bunicii, apoi m-au adus ai mei aici, unde ei se stabiliseră deja. La momentul ăla a fost cumplit. N-aş fi plecat, nu mi-aş fi părăsit prietenii, m-au rupt din viaţă când începeam s-o iubesc.
Făceam parte din două ansambluri folclorice, unul în satul în care trăiam şi celălalt la Timişoara, unde făceam naveta cu trenul la liceu şi unde rămâneam după ore, pentru cursurile de dans. Făceam ce-mi doream cel mai mult. Şi eram al naibii de fericit. Din păcate, oricât de mult le-am dat de înţeles că vreau să rămân, n-a contat pentru ei. Iar pentru mine a fost o altă pedeapsă la care mă supuneau şi pe care nu voiam s-o accept nici în ruptul capului.
Se întâmpla în 2009, în decembrie. Veniseră acasă de sărbători şi mi-au dat vestea direct: „Vii cu noi!” Nu i-a interesat dacă vreau, nu i-a interesat ce-mi doresc. Au fost cele mai negre sărbători pe care le-am trăit până acum. Am fost nevoit să-mi iau rămas bun de la prieteni şi cunoştinţe, oameni cu care lucram şi care m-au făcut să cer mai mult de la mine. Am fost nevoit să renunţ la un lucru care mă făcea extraordinar de fericit şi pe care ştiam că nu-l voi mai practica prea curând sau poate niciodată.
Când am ajuns în Danemarca, acumulasem atât de multă frustrare, încât, iniţial, planul meu, în întunericul minţii mele de atunci, era să devin un drogat şi-un beţivan notoriu. Să mă răzbun cumva pe ei. Doar că, oricât am încercat, n-am putut deveni dependent de droguri, dar am reuşit să mă apuc de fumat. Am stricat câteva pachete de ţigări şi-am pierdut câteva nopţi în care tuşeam îngrozitor şi mă încăpăţânam să învăţ să fumez. Printre lacrimi şi pumni în pereţi, am reuşit. Doamne, şi câtă fericire pe capul meu! Parcă făceam un lucru la care râvnisem jumătate din viaţa mea şi care în sfârşit îmi ieșise, atât de supărat eram!
Nu, nu-i blamez pe ai mei pentru că fumez în ziua de astăzi, e vina mea. Puteam să nu, dar am ales să da. Nu pot să zic că regret, dar nici nu sunt mândru de faptul că m-am chinuit atât de mult să devin dependent de un lucru care-mi face rău mie, în niciun caz lor. Răzbunare nereuşită, cum ar veni.
Şi cum e viaţa acolo, faţă de cea din România?
Viaţa de aici e tristă, extraordinar de plictisitoare şi de-o monotonie care te scoate din minţi. Oamenii de aici tind să fie extrem de reci, închişi, deşi îţi zâmbesc mereu, nu o fac cu căldură-n suflet. Ăştia sunt ei, uşor antisociali, preferă serile liniştite, în familie sau cu prieteni foarte apropiaţi, citesc mult, se îngrijesc de casă, curte, copii. Au alte priorităţi. Pe lângă toate astea, vremea e una care, dacă eşti foarte sensibil, te poate ţine din depresie în depresie. E frig, plouă frustrant de des. Aici Universul a fost rău cu ei. Le-a oferit mare şi cam atât. Apa e foarte rece, indiferent de vremea de afară, şi nu mulţi se încumetă la o serie de înotat pe spate când temperatura e undeva la 10 grade, cel mult. Dar tinzi să te obişnuieşti cu toate astea. Cel puţin eu am făcut-o. Sunt ca acasă, mă simt ca acasă, deşi trebuie să recunosc că am perioade în care m-aş întoarce în ţară fără să clipesc. Mi-e dor de felul nostru de a fi, al românilor. Mi-e dor de vizite neanunţate între prieteni. Mi-e dor de ieşiri, de stat nopţile la poveşti, chiar dacă dimineaţa te aşteaptă un job. Mi-e dor de stropul ăla de „iresponsabilitate”, ca să-i zic aşa.
Și în ce privește atitudinea societății de acolo față de gay?
În privința asta, e un loc mişto în care să fii astfel. Şi nu pentru că oamenii ar fi gay friendly, ci pentru că sunt atât de indiferenţi faţă de cei din jurul lor, încât nu-i deranjează absolut nimic. E ţara celor mai puţine etichete, iar asta e sănătos şi relaxant pentru oricine, nu doar pentru cei din LGBT.
Povestea carierei tale de bucătar care e? De unde până unde, cum ai ajuns de la copywriting la bucătărie?
Fiind omul experienţelor, mi-a plăcut mereu să gust câte puţin din fiecare lucru care îmi face cu ochiul. Când eram mic, eram puştiul ăla enervant care se învârte printre picioarele mamei sau bunicii în bucătărie. Eram mereu cu nasul în oale, îmi plăcea mediul şi nu mă scoteai nici bătut de acolo, astfel că atât mama, cât şi bunica s-au văzut nevoite să mă înveţe lucruri.
La șapte ani făceam clătite, la opt ani trecusem în liga „profesioniştilor” şi îmi prăjeam ouă, parizer, îmi fierbeam legume şi frământam aluat pentru papanaşi. Eram naiv, dacă-mi puneai un cuţit în mână şi-un sac de 10 kg de cartofi în faţă, ţi-l curăţam pe ritmurile vremurilor de atunci, de pe Atomic. Neapărat trebuia să am fond sonor când făceam treburi prin bucătărie.
Acum doi ani mi-am băgat demisia de la fostul job, pe care ajunsesem să-l urăsc cel mai mult pe lumea asta, din cauza faptului că implica extraordinar de multă responsabilitate şi bătaie de cap, în timp ce salariul creştea la fel de repede cum fuge un melc. Aham! Și m-am înscris, dintr-un impuls, la un curs de gastronomie. Mă rog, toată treaba urma să fie un fel de facultate, trebuia să parcurg patru ani de şcoală şi, implicit, de practică, încât să-mi dobândesc titulatura de Chef. După ce am terminat cursul de bază şi m-am numit bucătar, am lucrat o perioadă într-un restaurant. Mi-a plăcut extraordinar de mult, deşi programul de lucru nu era uşor: şapte zile din şapte, câte 14-16 ore de muncă zilnic. Erau rare zilele libere, din cauza colegilor iresponsabili care se dădeau mereu răniţi sau bolnavi. Dar îmi plăcea. Nu simţeam oboseala, eram fericit că ofer oamenilor plăcere. Iată, se pare că tot ce-mi place să fac e să ofer oamenilor ceva – gătit, scris etc.
Care e felul de mâncare cu care nu dai greș, care îți iese cel mai bine, „specialitatea casei”?
Oh, acum, fără urmă de modestie, vreau să cred că majoritatea felurilor de mâncare pe care le gătesc îmi ies foarte bine! Totuşi, ca să-ţi răspund la întrebare, m-am străduit ceva să-mi iasă un Beef Wellington ca la carte. Şi după câteva încercări uşor nereuşite, mi-am atins scopul. De atunci respect cu sfinţenie fiecare pas care trebuie făcut. Da, sunt unele preparate pe care le iubesc. Beef Wellington e unul dintre ele. Şi-ar mai fi risotto cu dovlecel şi scoici Saint Jaques sau pastele cu fructe de mare şi sos alb. Nişte minunăţii pe care atunci când le gătesc, mă simt de parcă aş face dragoste. Şi oricât de penibil ar suna asta, crede-mă, vorbesc serios. Sunt orgasmice!
Să revenim la scris. Cum s-a schimbat viața ta de când ai lansat „Confuz”? Ai pierdut prieteni, ai câștigat? Și cum a fost primit romanul de către publicul din România?
Nu pot să spun că s-au schimbat prea multe în viaţa mea după lansarea cărţii. Adevărul e că singurul care s-a schimbat am fost eu. Am devenit ceva mai conştient de ceea ce fac, de faptul că am lansat o carte care a fost şi este destul de virală. N-am avut nimic de pierdut, din contră, am câştigat extraordinar de mult. Am avut parte de foarte multă susţinere la cele două lansări pe care le-am avut, la Cluj şi la Bucureşti. Prieteni dragi mie au călătorit sute de kilometri, din toate colţurile ţării, să mă vadă, ba chiar una dintre marile surprize a fost o prietenă care a zburat de la Londra, special pentru lansare.
Lucrurile s-au întâmplat pe repede înainte în perioada aia. N-am avut timp să mă bucur de fiecare om sau moment în parte. A fost un cumul de trăiri pe care nu le-am experimentat întru totul, şi-acum fărâme din toate astea mă năvălesc din când în când.
Uite, o întâmplare pe care abia recent am reuşit s-o trăiesc, da, da, zic bine. După lansare, am ieșit la o terasă din Centrul Vechi. Una dintre cititoarele mele, care a fost prezentă şi la lansare, se plimba prin centru şi m-a observat. A dorit să mai facă o poză cu mine şi să-mi spună încă odată cât de mult apreciază ce fac. Eu fusesem un robot pe baterii atunci, zâmbeşte la sute de poze, semnează cărţi etc, nu mi s-a părut nimic ieşit din comun în toată treaba asta. Unul dintre ospătarii care a observat atunci faza era convins că au o vedetă la terasă şi şi-a anunţat colegele, care au devenit uşor isterice. În sensul frumos, cum fac fetiţele când îl văd pe Justin Bieber, gen. Mă rog, mi s-a părut foarte amuzantă toată treaba, dar abia recent mi-am dat seama cât de frumos e să te oprească pe stradă cineva care te ştie, îţi apreciază munca şi vrea o poză cu tine. Care poate pentru tine nu înseamnă mare lucru, însă pentru el e mult. Şi tu ştii asta, că ai şi tu la rândul tău oameni pe care-i apreciezi şi pe care te-ai bucura să-i vezi şi să imortalizezi momentul. Dar chestia cea mai frumoasă e să fii tu în pielea omului apreciat şi dorit. E minunată senzaţia şi vine la pachet cu ceva mai multă responsabilitate. Te face să vrei să devii o versiune mult mai bună a ta, în cazul meu, să scriu mult mai bine, să mă dezvolt mai frumos şi să pot oferi oamenilor mai mult decât am făcut-o cu prima carte. E un lucru pe care-l iau în serios.
Reacţiile oamenilor care au citit cartea au fost excepţionale până acum. Majoritatea a fost plăcut surprinsă de conţinutul cărţii şi au înţeles exact care este mesajul acesteia. Mi-au scris mulţi dintre ei, m-au felicitat atât pentru carte, cât şi pentru curajul de a aborda un subiect atât de delicat în ţara noastră. Au fost şi critici, evident, dar au fost făcute într-un mod constructiv şi cu atât de mult bun simţ, încât să înţeleg ce am făcut greşit şi unde ar mai trebui să lucrez.
Toată treaba mi-a călcat aşteptările în picioare şi m-a făcut să înţeleg că sunt puţin mai bun decât cred eu că sunt şi că ar fi cazul să cresc puţin nivelul aşteptărilor în ceea ce mă priveşte.
Știu că lucrezi deja la altă carte. Ce poți să ne spui despre ea, în cateva vorbe? Se anunță la fel de „șocantă” ca prima?
De fapt, lucrez la trei cărţi diferite. Una dintre ele este un volum de poezii cu care mi-am propus să mă-ntorc pe vremuri, în copilărie. Îţi spuneam mai devreme că poeziile au fost răspunsul meu când m-am apucat din nou de scris. În ceea ce le priveşte pe celelalte două, una dintre ele este tot o poveste gay, de data asta am mers pe „genului programului: dramă”. E o poveste mult mai dură decât prima, şi nu pentru că scenele de sex explicit ar fi mai dese, ci pentru că vreau să pun accentul pe părţile care se aduc mai puţin în discuţie când vine vorba de o poveste gay. Cum ar fi depresia, anxietatea ş.a.m.d.
Va avea un titlu şocant, cu adevărat. Şi foarte dur. Sincer, am ceva emoţii în ceea ce o priveşte. Şi nu pentru că n-ar fi bine primită, ci pentru că va fi greu de digerat învelişul, apoi conţinutul. Câţiva dintre prietenii mei mi-au spus că am cumva tendinţa să exagerez cu morbidul în romanul ăsta, dar e o carte în care cred mai mult decât în cea lansată deja. Mi-aş fi dorit să fie cartea de debut, sincer. Dar uite că n-am avut destul curaj. Şi-o să vedeţi şi de ce.
Ah, îţi ziceam că lucrez la trei cărţi, să n-o uit pe cea de a treia, totuşi. Vreau să mă provoc şi să scriu ficţiune. Cel puţin, asta încerc să fac în cartea asta. E o poveste 90% fictivă, amuzantă, dar care conţine totuşi un subiect real şi profund, dacă eşti în stare să citeşti printre rânduri. E o joacă pe care o fac şi sper să iasă la fel de bine precum mi-o imaginez.
Pari – și mai mult ca sigur și ești – un om relaxat, asumat, firesc. Un om împăcat cu sine. Îți mai lipsește totuși ceva ca sa fii pe deplin fericit?
Deşi îmi găsesc fericirea în lucrurile mici pe care, de-a lungul timpului, am învăţat să le apreciez, sunt genul de om care cere a fi iubit. Nu recunosc asta prea des, îmi place să fac pe masculul feroce, cel cu piept de fier, care nu prea ştie el cum e cu sentimentele, dar chiar simt nevoia de dragoste în viaţa mea. Sunt un familist, am ştiu asta de mic copil, când în loc să-mi doresc maşini, avioane şi să vreau să fiu preşedintele ţării când voi fi mare, eu ştiam că vreau o familie mare, cu patru copii. Îmi doresc foarte mult pe cineva cu care să împart momentele vieţii. E drept, am învăţat să-mi fiu suficient, să fac lucrurile singur, să nu mă plictisesc cu mine, dar îmi lipseşte acel cineva care să-mi aducă un plus în viaţa de zi cu zi. Aş fi ipocrit să mint şi să spun că nu, viaţa e frumoasă dacă eşti singur. Este, nu contest, dar nu m-ar deranja absolut deloc un bonus pe două picioare.
Şi-n afară de asta, uite, sunt într-un moment al vieţii mele când nu ştiu ce voi face mâine. La carieră mă refer acum. Chiar dacă vârsta mă contrazice şi-mi spune că am timp, sunt construit să fiu stăpân pe situaţie şi să anticipez pasul următor. Acum nu ştiu. Şi până aflu răspunsul, o să mai alerg puţin în cerc, cu braţele pe sus, zbierând la lună.
*
Puteți comanda romanul „Confuz” contactându-l pe Alex Andronic pe pagina sa de Facebook.
Pe Andreea Gotcă o cunosc de când eram amândouă adolescente. Mergeam la același liceu din Brașov și făceam meditații cu aceeași profesoară de franceză. Când am reîntâlnit-o pe Andreea, după mulți ani, într-o plimbare pe Republicii, era bronzată, radiantă, toată numai un zâmbet. Venise doar în vacanță în România, pentru că trăia deja în Grecia. Nici când a lovit criza cumplită, care încă are ecou la Atena, nu s-a întors acasă. Locuiește în continuare în țara însorită a caselor alb-albastre, la malul Mării Egee, unde spune că vrea să îmbătrânească. Am invitat-o să stăm de vorbă despre felul în care s-a așezat viața ei și despre ce înseamnă să pleci, pur și simplu, în lumea largă, pentru că așa simți.
Cum ai spune că e viaţa ta în Grecia?
Eu în Grecia mereu m-am simţit bine. E ceva ce mă atrage, mai mult decât marea, soarele şi vremea caldă, chiar şi iarna. Eu, venind din Braşov, nu simt că aici e iarnă.
Îmi place cultura grecilor, îmi plac obiceiurile lor, mă simt bine când văd că la orice oră ies din casă şi în orice zi a săptămânii, grecii sau petrec, sau savurează o băutură la tavernă. Sunt plini de viaţă, gata să cânte şi să danseze oricând. Simt că trăiesc aici!
Când și în ce oraș te-ai mutat? De ce ai ales să rămâi acolo, mai ales având în vedere problemele din ultimii ani?
Primul job l-am avut în insula Creta, în 2010, iar în Atena m-am mutat exact când criza era în floare, în 2013. Și am rămas, în pofida problemelor financiare și în ciuda faptului că aici, stresul pentru ziua de mâine e mai mare decât în România. Am ales așa pentru sentimentul pe care îl am când merg cu maşina şi văd marea de o parte şi cafenelele pe cealaltă parte, când aud muzica grecească şi văd oameni dansând. Stresul legat de criza financiară e preţul pe care îl plătesc pentru decizia de a locui într-o ţară în care, chiar şi în timpul saptamanii, după muncă, iau autobuzul şi în 15 minute ajung la mare, unde am de ales între cel puţin zece beach baruri şi plaje.
Când ai fost prima dată în Grecia şi care a fost prima ta impresie?
Prima dată am fost în vacanţă, în Katerini, o staţiune din nordul Greciei, ocazie cu care am vizitat şi Salonic. Asta s-a întâmplat acum 10 ani. Îmi amintesc că am fost impresionată de arhitectură şi de culorile caselor, culori deschise. Pentru mine, vizualul contează foarte mult. Acolo m-aş fi mutat a doua zi, dacă puteam, atât de mult mi-a plăcut! Ăsta a fost chiar primul contact cu Grecia. Apoi am lucrat în insule, şi acolo pot spune că am gustat din plăcerea de a locui şi munci în Grecia.
Sunt născută în Braşov, unde am şi terminat Facultatea de Litere. Imediat după aceea, am lucrat la o școală privată de limbi străine, unde am predat engleza câţiva ani.
Și ai simțit că puteai face tot ce-ți doreai, profesional?
Da, de job eram cât de cât mulţumită. Practic, nu partea profesională m-a determinat să emigrez, ci ceva în interiorul meu care îmi spunea că locul meu nu e în România.
De ce?
Gândul de a emigra l-am avut încă de când eram mică. Eram în şcoala generală şi le spuneam părinţilor că eu nu voi locui în România, în viitor. Nu aş putea explica ce m-a determinat, ci pur şi simplu, pentru mine era o certitudine că urma să plec, o simţeam. De altfel, o simţeam şi o ziceam cu atâta tărie, încât părinţii mei se obişnuiseră deja cu gândul că într-o zi urma să plec.
Ai mai fost în alte țări, cu intenţia de a rămâne, înainte de a te stabili în Grecia?
Da, prima ţară a fost Canada, partea anglofonă, în 2008. Am emigrat singură, prin programul „Emigrare via Quebec”. La scurt timp, m-am întors, Canada nu era ce-mi doream. Apoi, am stat câteva luni în Franţa, pentru că mă înscrisesem la un Master de Interpretariat pe română – engleză, care, în fine, nu s-a mai organizat din lipsă de canditați, deci m-am întors în România. În anul următor, am început munca în Grecia, în insule.
Ce job era şi în ce insulă?
Era un job de animator de fitness, într-un hotel club pentru francofoni, unde am fost recomandată de un amic care lucra de mulţi ani în domeniu. Am început în insula Creta, în vara lui 2010, în staţiunea Elounda, şi am continuat în 2011, tot în Creta, în staţiunea Agios Nicholaos, într-un hotel internaţional.
În 2012 am lucrat în insula Rodos. A fost o experienţă foarte interesantă şi plăcută, cu multe provocări legate de ore prelungite de muncă, de diferenţe culturale (eram în Grecia, aveam colegi de diferite culturi, atât în animaţie, cât şi staff-ul hotelului), iar clienţii erau din diferite ţări. Am învăţat ce înseamnă să fii tolerant față de alte naţionalităţi, ce înseamnă să zâmbeşti, indiferent de starea de oboseală sau de problemele personale, şi să găseşti un subiect de discuţie cu persoane de diferite vârste (de la copii de trei ani, până la adulţi de 80 de ani), toate astea în condiţii de muncă de mai mult de 15 ore pe zi, cu activităţi sportive, ziua, şi spectacole de dans şi teatru, seara.
În insule (şi aici pot vorbi despre experienţele mele din Creta, Rodos şi Thassos), ritmul e diferit: lunile de vară se lucrează între 12 și 16 ore pe zi, sunt supra-aglomerate, e multă animaţie. În lunile de iarnă oamenii stau acasă şi se întreţin din banii câştigaţi pe timp de vară. Majoritatea magazinelor şi tavernelor sunt închise, e o atmosferă liniştită şi destul de tristă, chiar deprimantă, aş zice.
În privinţa oamenilor, aş putea spune că-i simt mult mai sociabili, mai calzi şi mai dispuşi să te ajute, în insule, faţă de cei din capitală. Însă, din ce am discutat cu atenienii, şi în capitală grecii obişnuiau să fie mai amabili, mai zâmbăreţi, mai pozitivi, dar se pare că a fost o schimbare la 180 de grade în momentul în care s-a instalat criza. Oamenii din capitală au devenit mai egoişti şi mai reci, profund afectaţi de situația financiară.
Ce joburi ai avut până acum?
Am avut diverse joburi, de la profesoară de engleză, la animator de fitness în hotelurile din Creta şi Rodos, la agent şi responsabil de calitate într-un contact centre în Braşov, până la angajată la un cafe – beach bar în Thassos şi reprezentant clienţi call-centre, în prezent, în Atena.
Şi care a fost cel mai neplăcut dintre ele?
Cel mai solicitant şi stresant e clar cel pe care îl am momentan, în call centre. Mi-ar fi plăcut să rămân pe partea de calitate sau chiar back office, gestiune de dosare.
În ce domeniu ţi-ar plăcea cel mai mult să lucrezi?
Jobul pe care mi-l doresc mult este în comunicare şi PR, dar problemele din Grecia nu mă lasă să visez, situaţia joburilor e alarmantă, sunt foarte mulţi şomeri şi mulţi investitori s-au retras.
Altfel, cum ai resimţit criza financiară? Şi ce schimbări observi în jurul tău, la oameni, la atmosfera generală în societate?
Criza am resimţit-o încă de acum trei ani, când am venit în Atena, în primul rând, pentru că salariul pe care îl primesc este destul de mic comparativ cu prețul chiriilor și al mâncării. Însă, în iunie 2015, o dată cu criza, am trăit pentru prima dată experienţe stresante şi disperate din cauza controlului financiar. Oamenii erau disperaţi, nu vorbeau decât despre asta, stăteam la cozi lungi la bancomat şi alergam la 8-10 bancomate în oraş până găseam unul care să elibereze cash. În general, acum, e o atmosferă apăsătoare din cauza taxelor impuse pe venit şi proprietăţi, care cresc de la an la an, în condiţiile în care majoritatea atenienilor câştigă în jurul salariului minim pe economie.
Ce-ţi place cel mai mult la greci? Şi cât de importantă crezi că e chimia cu oamenii locului, ca să te simți bine într-o societate nouă?
Îmi place muzica lor, îmi place limba lor, îmi place că ei chiar ştiu să se distreze, îmi place că păstrează tradiţiile, îmi place atmosfera de sărbătoare pe care aici o simţi, o guşti, o îmbrăţişezi. M-am integrat aici, şi asta este datorită faptului că am relaţionat cu toată cultura grecilor, ceea ce nu s-a întâmplat în Canada sau Franţa. Aşadar, sunt convinsă că dacă nu ai o chimie cu ţara şi locuitorii, îţi va fi foarte greu să rezişti într-un loc străin.
Când ţi-a fost cel mai greu şi ce crezi că te-a ajutat cel mai mult să te adaptezi acolo?
Cel mai greu mi-a fost în primele șase luni, când am venit aici şi când nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam deloc limba, nu cunoşteam nici alfabetul. Și-apoi, nu exista nici măcar o persoană în Atena care să se intereseze de mine, în caz că mi s-ar fi întâmplat ceva. Nu m-am adaptat, după șase luni am venit trei luni acasă şi apoi am revenit și am schimbat proiectul pentru care lucram.
Aici mi-am făcut mulţi prieteni, am comunicat extrem de mult cu colegii, am întâlnit pe cineva cu care sunt de doi ani şi care m-a făcut să descopăr Grecia şi grecii cu adevărat.
Da, pot spune că am doi-trei prieteni adevăraţi aici, care m-au ajutat în momente dificile şi cu care relaţionez destul de bine, având în vedere că aparţinem unor culturi diferite.
Ai învăţat limba?
Încă vorbesc în engleză şi franceză cu colegii şi prietenul meu, însă pot întreţine mici conversaţii în greacă. Deocamdată, studiez greaca, atât cu o profesoară, cât şi pe cont propriu. E o limbă destul de grea, dar pe care mereu am îndrăgit-o şi sper să o pot vorbi la nivel avansat, în câţiva ani. Altfel m-aş simţi dacă aş vorbi limba, mult mai sigură pe mine. Consider că mă voi integra complet în societatea grecească în momentul în care voi şti limba.
Ce locuri ne recomanzi să vedem neapărat în Grecia?
Aş putea recomanda Cetatea Rodosului, iar în Creta mi-au plăcut oraşele Chania şi Rethimno. Aş putea adăuga Cetatea Monevasia, insula Kefalonia. Dacă vreţi o vacanţă mai scumpă, mergeţi în faimosul Santorini sau în Mykonos – dacă vă doriţi o vacanţă mai libertină, plină de distracţie noaptea, shopping de marcă, nebunii. În general, în orice insulă sau insuliţă uitată de lume mergeţi, peisajele sunt superbe.
În România cât de des mergi?
Merg cam o dată pe an. Merg pentru că mi-e dor de părinţii mei şi de bunicile mele, mi-e dor de prietenele mele şi de aerul curat din Braşov.
De ce ţi-e cel mai dor, când te gândeşti la „acasă”?
Când mă gândesc la „acasă”, îmi vine în gând ciorba de tarhon sau cea de văcuţă.
Te gândeşti vreodată să te întorci în România, la un moment dat?
Sincer, nu. Nu aş vrea să mă întorc în România pentru mai mult decât o vacanţă. M-am detaşat de România, m-am obişnuit în Grecia şi simt că aici e „acasă”.
Până la urmă, te mai întreb o dată: de ce ai plecat?
Am vrut să plec din România în primul rând din cauza climei. Am o intoleranţă la frig. Deşi sunt născută în Braşov, nu îmi place vremea toamna şi iarna. În al doilea rând, nu mi-a plăcut niciodată mentalitatea românească. Simt că românii sunt închişi la nou, sunt pesimişti, bârfitori, le pasă mult prea mult de ce face vecinul şi cu cine face.
Și cum vezi România acum, aşa, de la distanţă?
O văd la fel ca înainte, cu părţi bune şi rele. Nu m-a influenţat în niciun fel faptul că locuiesc în altă ţară. De altfel, distanţa e mică. Poate, dacă rămâneam în Canada, vedeam România altfel.
Care crezi că sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învăţat emigrând, despre tine însăţi, despre viaţă, în general?
Pentru că am emigrat singură, am avut parte de multe provocari – că e vorba de cultură, mentalitate, discriminare sau de limba diferită şi lipsa confortului de acasă. Toate astea mi-au arătat că sunt o persoană puternică şi independentă. Mi-am dovedit mie că, deşi sunt tentată să renunţ în prima fază, în timp perseverez şi reuşesc. Înainte renunţam uşor când întâmpinam greutăţi, acum simt doar dorința de a o lua de la început.
Totodată, am învăţat să accept şi să respect diferite culturi şi tradiţii, nu doar pentru că locuiesc într-o ţară străină, dar şi pentru faptul că, în compania în care lucrez, sunt oameni din toate colţurile lumii. Un lucru important: am învăţat să fiu mândră de originile mele și de educaţia mea, deşi simt efectele discriminării din partea grecilor zi de zi.
Serios? Te-ai simţit defavorizată pentru faptul că vii din altă ţară?
Grecii sunt foarte deschişi la străini, atâta timp cât vin în vacanţe. Dar situaţia e alta când vorbim de străini care lucrează şi locuiesc aici. M-am simţit discriminată în diverse situaţii: când am căutat un apartament de închiriat şi auzeau că e pentru o româncă, nu mai era disponibil apartamentul. Sau în relaţia pe care o am cu prietenul meu – părinţii lui nu sunt de acord că fiul lor să aibă o iubită româncă. Şi servirea la restaurant e diferită în momentul în care ospătarii observă că nu sunt grecoaică.
Îmi pare rău să aud asta, trăiam cu impresia că grecii sunt cei mai ospitalieri oameni din lume…
Exact, ai dreptate, sunt extrem de ospitalieri cu străinii turiști, îți sunt cel mai bun prieten în vacanțe, însă au reticențe mari în a te primi în comunitatea lor pe termen lung. În general – cu anumite excepții, evident – nu sunt învățați sau deschiși să accepte outsideri.
Ce alte lucruri îți displac acolo?
Un lucru cu care nu mă pot obişnui, şi nu ştiu, sincer, dacă voi putea vreodată să-l accept, e felul grecilor de a discuta afaceri, de a nu respecta regulile şi de a nu se ţine de cuvânt. Aici vorbesc chiar şi de companii mari sau de instituţii bancare, unde chiar se fac greşeli, se omit lucruri legale, şi pentru a le repara, trebuie să insişti şi să începi să strigi sau, după caz, să te prezinţi cu avocatul, doar pentru că lucrurile nu s-au făcut corect şi nu eşti băgat în seamă când îţi ceri drepturile. La nivel mai mic, în relaţiile interpersonale, este ceva comun să discuţi, fără să se pună pe hârtie, să ţi se promită multe, discuţia să-ți lase de înțeles că celălalt abia așteaptă să colaborați, și când să treci la treabă, să nu ţi se mai răspundă la telefon, să nu te mai salute, să ţi se spună că ai înţeles tu greşit sau să ţi se ceară mult mai mulţi bani decât s-a convenit. Mi-este greu să mă adaptez unei societăţi în care cuvântul nu este cuvânt, iar contractele să le fac doar din vorbe.
Celor care se gândesc să emigreze ce le-ai spune?
Hmm, sfaturile ar depinde de motivul pentru care ar vrea să emigreze, cât şi de ţară și de zonă. De exemplu, dacă ar emigra în State sau Canada, le-aş recomanda să nu emigreze singuri, adică să o facă sau cu partenerul, sau cu cineva din familie. Este extrem de greu să te pui pe picioare și să te integrezi pe continentul american, cel puţin eu asta am simţit în experienţa mea.
Dacă e Europa, aici e mai uşor un pic. Le-aş recomanda să înveţe limba, cât pot de bine, înainte să plece, şi să se intereseze cât mai mult ca să afle cum e, în realitate, viaţa economică şi socială în acea ţară. E de preferat să meargă într-o vizită de măcar o lună, iniţial, pentru a-şi face o idee pertinentă.
Ce-ţi doreşti cel mai mult acum?
Îmi doresc să am un business. Îmi doresc să am un beach bar select, pe o plajă în afară Atenei, unde să organizez activităţi de aquagym şi zumba, ziua, şi evenimente, seara. E un vis pe care îl am de câţiva ani și la care nu vreau să renunţ, în ciuda situaţiei de criză din ultimii ani.
Te vezi îmbătrânind în Grecia? Descrie-mi imaginea asta – tu, la vreo 80 de ani, să zicem, unde eşti şi ce faci?
Da, aici vreau să îmi trăiesc viaţa şi să îmbătrânesc alături de viitorul meu soţ, cu copiii noştri, într-o vilă din afara Atenei, cu o grădină mare cu multă iarbă şi brăduţi. Mă văd, însă, încă activă la bătrâneţe, nu stând acasă şi aşteptând să treacă ziua şi să vină cea de mâine. În Grecia, oamenii vârstnici încă au grijă de afacerea familiei, încă supraveghează angajaţii, sunt încă prezenţi. Așa aș vrea să fiu și eu.
Jurnalistă, autoare de blog, fondatoare a site-ului video cavaleria.ro. Dar pe Lorena Buhnici o știu mai ales din postura de realizatoare de interviuri, în care o urmăresc de o bună bucată de vreme. Preferă, deocamdată, să stea departe de televiziune și să-și păstreze libertatea de a face lucrurile după cum îi plac. Emisiunea ei, în care găzduiește oameni pe care-i admiră, se vede pe YouTube, cu câte o ediție nouă în fiecare săptămână. Urmăriți-o, dar până atunci, cunoașteți-o mai bine pe Lorena, în acest interviu pe care mi l-a acordat de curând.
Cine eşti tu, Lorena Buhnici? Unde şi în ce fel de familie ai crescut?
Lorena este un om vesel, ambiţios și prea încăpăţânat. M-am născut în Ploieşti şi acolo am şi copilărit, până la 18 ani, alături de părinţii mei magici şi fratele mai mare. Am avut o copilărie foooorte frumoasă, de care îmi este tare dor, câteodată, pentru că eu şi fratele meu am făcut echipă bună la multe boacăne. Vacanţele de vară mi le petreceam la bunica, avem foarte mulţi prieteni şi spun din tot sufletul că nu aş schimba nimic. A fost perfect. Ca puștoaică eram foarte năzdravană, mă jucam și cu băieţii, iar cu gaşca de fete făceam spectacol în scara blocului, unde cântam şi recitam poezii.
Cât din ce-ţi imaginai atunci că va deveni viaţa ta s-a şi întâmplat?
Să ştii că singurul lucru la care mă gândeam sau îmi imaginam când eram puştoaică era că vreau să fac ceva de care să audă lumea. Dacă s-a întâmplat asta, las pe alţii să spună. Eu am vrut să mă fac avocat. Dar nu s-a întâmplat. Ah, singurul lucru care s-a întâmplat a fost că m-am măritat cu un bărbat brunet cu ochii verzi. Mi-am dorit asta. Image may be NSFW. Clik here to view.
Am citit, în scurta ta prezentare de pe site-ul cavaleria.ro, că ai lucrat ca purtător de cuvânt şi consilier de imagine. Pentru cine, în ce domeniu?
M-am angajat la 18 ani, pentru că trebuia să fac practică peste vară (am terminat SNSPA – Comunicare și Relaţii Publice, specializare Marketing Politic), la revista auto a Registrului Auto Român. După trei luni m-au angajat şi am rămas acolo 12 ani de zile, în care am fost redactor, secretar general de redacţie, redactor-șef adjunct şi redactor-şef. Apoi am fost Purtător de cuvânt – RAR (pe toată țara – 42 de filiale), Şef Birou Presă RAR, după care am plecat patru ani de zile în Ministerul Transporturilor – consilier de imagine pentru un Secretar de Stat. Am studiat şi un master la IDR (Insitutul Diplomatic Român – Relaţii Internaţionale şi Protocol), care m-a ajutat enorm în cariera mea… diplomatică, să zicem. Acolo am învăţat cam tot ceea ce aplic astăzi în proiectele mele. După toţi aceşti ani plini de muncă am ajuns la burnout. Şi am făcut o schimbare majoră. Am ajuns la digital.
Mă întorc puțin înapoi – cum de ai rămas 12 ani în presa auto?
Sincer, nu mi-am dorit să fac presă auto. După primele trei luni de practică, am zis că asta e tot, mulţumesc. Nu asta vreau să fac… bujii şi motoare, însă redactorul-şef de atunci mi-a spus să mă mai gândesc, căci nu mă descurc atât de rău şi totul se învaţă. Până la urmă, este presă scrisă. Şi de la un an, cât am zis că mai stau, s-au făcut 12 ani.
Cum vezi presa de azi? În ce se transformă şi cum crezi că va arăta în… 20 de ani, să spunem?
Presa de astăzi nu mai este despre ce am învăţat eu. Nu se mai aplică regulile de bază şi oricine poate să scrie peste noapte, fără să mai facă o facultate în sensul ăsta. Ceea ce nu este rău, însă câteva minime cunoştinţe cred că toţi cei care vor să scrie pe un blog, site sau print ar trebui să aibă. Tinerii sar nişte etape importante, nu mai au răbdare să facă paşi mici şi siguri, aşa cum noi am făcut. Acum dau REC la telefon şi fac vlog, nu trebuie să ştie să scrie. Însă de aici eu iau partea bună, şi anume imaginaţia şi creativitatea cu care ei sunt înzestraţi încă de mici și mai ales dezinvoltura cu care cresc. Ceea ce nouă ne-a lipsit, deh, vremurile. Dar până la urmă este norocul lor că au venit în vremuri mai bune.
Sincer, peste 20 de ani nu cred că va mai exista presă specializată. Dacă lucrurile merg în sensul ăsta, oricine își va putea exprima o opinie, pe o platformă proprie. Diferenţa o va face sinceritatea şi relevanța.
Crezi că printul este, cum spune majoritatea, o cauză pierdută?
Printul nu este o cauză pierdută, cel puţin așa sper. Eu iubesc printul în continuare şi cred că trebuie să rămână pe piaţă. Sub orice formă.
Care sunt avantajele faptului că produci propria ta emisiune de interviuri online?
Avantajul este unul singur: produsul este exact aşa cum îmi doresc eu pentru mine şi pentru public. Simplu şi cu mesaj, fără prea multe briz-brizuri.
Cât de mult ajută, în România, numărul de vizualizări pe care le ai pe YouTube? Ce-ţi aduc ele, în afară de glorie, bineînţeles? Image may be NSFW. Clik here to view.
Eu cu YouTube sunt prietenă doar de un an şi jumătate, deci nu îi știu toate secretele. Daaaaar, noroc cu George (n.r. jurnalistul ProTV George Buhnici, soțul Lorenei), care îmi explică tot timpul câte ceva. Mi-am făcut canal de YouYube pentru proiectul cu interviurile, nu pentru altceva. Merge singur, de la sine, fără push-uri şi alte strategii de imagine. Îl las să crească organic. Şi creşte foarte repede.
Care ar fi părţile mai puţin plăcute ale faptului că eşti producător şi realizator independent al unei emisiuni?
La acest proiect sunt owner şi realizator. Lucrez încă de la început cu Elena Băgescu, fost corespondent PRO TV, mulţi ani, şi documentarist la „România, te iubesc”. Prin urmare, nu sunt chiar singură, suntem două. Ea este producătorul meu, dar şi omul care îmi trimite documentarea pentru invitatul ce urmează. Şi o face perfect, pentru că găseşte şi ştie tot despre invitat. Este o muncă în echipă, într-un final, pentru că vorbim foarte mult înainte de zilele de filmare, stabilim ore, haine, linia interviului, invitatele următoare şi tot aşa.
Cum de n-ai dus emisiunea la televizor, încă? Ai primit oferte în sensul ăsta?
Am primit o ofertă foarte interesantă, cu câteva luni în urmă, de a duce proiectul pe TV, şi am refuzat. Nici nu îmi doresc asta, deocamdată. Mai vedem pe viitor.
Cum îţi alegi invitaţii?
Invitaţii mei sunt aleşi foarte simplu. Sunt cei care au realizat ceva în viaţa lor, au construit un brand, s-au făcut cunoscuţi prin munca lor şi au în continuare de transmis un mesaj.
Ai invitat vreodată pe cineva la un interviu doar pentru că ştiai că va face audienţă?
Nu am invitat pe nimeni doar pentru audienţă. Dacă te uiţi pe canalul meu de YouTube, sunt interviuri care abia au strâns peste o mie de vizualizări. Nu este despre asta. Le-am invitat pentru cine sunt ele şi pentru ce au realizat. Sunt femei care nu sunt atât de cunoscute în media, dar sunt geniale în meseria pe care o au.
Ce înseamnă, pentru tine, un interviu bun?
Un interviu bun înseamnă emoţie. Să se vadă şi să se simtă.
Ce nu ai face niciodată într-un interviu?
Nu aş pune invitatul într-o situaţie neplăcută.
Şi ce faci întotdeauna?
Întotdeauna îi fac să se relaxeze, dar întotdeauna. Atât de tare, încât nu vor să mai plece.
Ai făcut şi interviuri pe care, la final, le-ai simţit ratate…?
Sincer, am avut o singură dată acest sentiment, dar s-a terminat cu bine totul.
Cu ce ochi te priveşti la editare? Ai regrete, ai face schimbări şi completări când revezi filmul discuţiei?
La premontaj sau montaj îmi pare rău pentru că trebuie să mai tai din interviu. Am invitate cu care uit să mai termin discuția, adică vorbim şi câte o oră jumate, însă nu pot să las în întregime. Este foarte mult pentru public, nu mai zic pentru YouTube!
De la cine ai învăţat cele mai importante lucruri legate de arta interviului?
Despre interviuri am învăţat în facultate. A fost temă într-o vacanță de vară.
Te invit la un top 3 – cele mai bune interviuri ale tale. Primele care-ţi vin în minte!
Toate interviurile sunt bune, să știi. Pentru că invitaţii sunt personalităţi diferite și fiecare are o poveste frumoasă. Însă primele trei interviuri care îmi vin în minte sunt: Janina Nectara, Feli Donosie și soțul meu.
Ce interviuri urmăreşti în România?
Nu urmăresc nici un interviu din România, adică nu caut să văd cine, ce, unde a mai dat interviu. Nu ăsta este focusul meu. Invitaţii mei nu sunt aduşi la mine pentru că i-am văzut în altă parte. Îi invit pentru că îmi plac şi pentru că au ceva de spus despre/în cariera lor. Am o listă lungă cu cei pe care mi-i doresc la interviu, printre care o măicuță, o femeie absolut necunoscută și una dintre femeile de la NASA.
Fetiţa ta îţi urmăreşte emisiunile?
Ariana, fetița mea, știe ce fac, pentru că-i mai povestesc, dar nu are răbdare să se uite. Încă. Știe că mami vorbește cu multă lume. Image may be NSFW. Clik here to view.
De la George, soţul tău, ce ai învăţat despre jurnalism?
De la soțul meu am învățat că nu există NU SE POATE. Și așa este.
În timpul meu liber, acela foarte puțin, îmi place să merg la spa, să încerc o mâncare bună și chiar la film.
Ce ai vrea să se întâmple cu emisiunea ta? Unde o vezi, unde te vezi cu ea, în viitor?
Acest proiect aș vrea să ajungă la cât mai multă lume, evident. Nu știu încă dacă îl vreau pe TV, pentru că sunt stăpână pe el, financiar și logistic, și prefer să rămână așa, deocamdată.
De ce faci interviuri? Care e scopul tău prin ele?
Fac interviuri pentru că îmi plac oamenii și, mai ales, pentru că îmi place să îi descopăr. Știu să adun povești și să le transmit publicului, în stilul meu, chiar dacă personajele sunt deja cunoscute.
Pe Laura am cunoscut-o acum nu-știu-câți ani, la un curs de Relații Publice pe care l-am urmat împreună. Ne-am împrietenit pe loc, cum se întâmplă destul de rar, cu oamenii care, pur și simplu, se recunosc unul într-altul. Vreme bună a scris articole pentru LaRevista.ro, stârnindu-vă pofta de lectură și invitându-vă să priviți lumea altfel – ridicând ochii, din când în când, din paginile unei cărți. Când spațiul acesta i-a devenit prea îngust, s-a mutat pe blogul ei, Blogul unei cititoare de cursă lungă, care azi e probabil cel mai citit și prețuit site literar din România. În afară de asta, Laura e seminarist universitar și redactor-șef al editurii Nemi. Cum să n-o invit la un interviu? Evident, de cursă lungă.
Laura, pentru că vreau să încep într-o notă amuzantă, te întreb și pe tine, cum sunt întrebate vedetele prin reviste: cum arată o zi din viața ta? Stai toată ziua și citești și scrii? Image may be NSFW. Clik here to view.
Haha, în principiu, da, doar că nu pot citi toată ziua cărți sau să scriu ce mi-ar face plăcere. În timpul săptămânii scriu mai cu seamă mailuri și citesc manuscrise, redactez cărți sau verific printuri înainte de a le trimite în tipar. Petrec foarte mult timp pe net făcând cercetare sau pur și simplu ca să mă pun la curent cu cele mai noi informații din domeniul ăsta al cărților care, încet-încet, mi-a acaparat toată existența. Încerc să-mi păstrez libere pentru citit și scris pe blog serile și weekendurile, însă evident că nu pot face doar asta. De puțin timp mi-am făcut și abonament la o sală de sport, pentru că cititul și scrisul sunt activități sedentare, care, pe termen lung, dăunează sănătății, și evident că ies și pe la tot felul de evenimente sau doar ca să mă plimb.
Blogul tău a ajuns foarte cunoscut, iar de ceva timp chiar te poți încadra în tagma vedetelor online, cu platforme de succes. Care crezi că a fost acel „ceva” al tău, care a atras atenția oamenilor?
Cred că e cam mult zis vedetă, nu m-am gândit niciodată așa nici la mine, nici la blog. Nu am făcut ceva special ca să am succes pe blog, am scris cum am simțit și se pare că asta a fost suficient. De asemenea, am preferat să nu am o prezență online agresivă, cu multe postări sau autopromovare forțată. Am lăsat cărțile să vorbească pentru mine, și eu, ca persoană, am încercat să rămân undeva în fundal. De fapt, ăsta a fost și motivul pentru care am făcut o pagină dedicată cărților și nu am continuat să postez pe contul meu personal. Laura Câlțea e cititoare, dar și redactor-șef, și soție, și prietenă, și colegă, și o grămadă de alte lucruri. Blogul unei cititoare de cursă lungă e despre cărți și așa va rămâne.
Dacă ar fi să mă gândesc la ceva care a fost un fel de „rețetă de succes”, cred că ar fi felul în care, încă de la început, am combinat scrisul despre cărți cu pozele frumoase cu cărți. Asta nu înseamnă că am fost prima care a făcut poze cu cărți, doar că am făcut asta în mod constant și, în cele din urmă, a devenit o parte a „brand-ului” personal. De asemenea, și felul în care am ales să scriu, accesibil și prietenos, astfel încât mesajul să ajungă la cât mai multe persoane, a contat foarte mult.
Am început să scriu din dorința de a vorbi despre cărți, dar și de a educa publicul. În plus, oricine este în căutarea succesului ar trebui să știe că în rețetă intră și munca și consecvența.
Cât de mult contează pentru tine să ai succes în ce faci? În ce măsură te influențează?
N-o să fiu ipocrită și să spun că nu contează, pentru că, de fapt, contează foarte mult. E o muncă pe care o fac zilnic (muncă, nu hobby) și faptul că lumea reacționează bine la ceea ce fac compensează că de mult nu mai am seri și weekenduri libere. Aprecierea asta nu e măsurată doar în like-uri și share-uri pe Facebook, primesc multe mesaje private în care oamenii vor doar să-mi mulțumească sau să-și exprime admirația față de ceea ce fac. Uneori e vorba despre oameni pe care nu-i cunosc și care citesc din plăcere, alteori am avut surpriza să fie persoane pe care eu însămi le admir. Și, evident, nimic nu se aseamănă cu momentul când cunoști pe cineva nou și primul lucru pe care ți-l spune e „te urmăresc pe blog și-mi place mult ce faci, ține-o tot așa”.
Blogul tău, cred, ți-a adus și un job, așa e? Cum s-a legat colaborarea ta cu Editura Nemi?
Da, așa este, mai întâi datorită blogului am devenit tot mai cunoscută, și apoi au început să apară și oportunități de job-uri. Legat de Nemi, totul a început cu un mesaj pe care mi l-a dat Ana Nicolau, directoarea Editurii Nemira, și care mi-a propus ceva complet neașteptat pentru mine, și anume să coordonez colecțiile de cărți pentru copii de la Nemira. Dacă ar fi fost să aleg un domeniu editorial în care să lucrez, cred că ăsta ar fi fost printre ultimele. Însă s-a dovedit că intuiția ei a fost foarte bună, pentru că acum, la doi ani după discuția noastră, pot să spun că-mi place foarte mult și ce fac, și cum a crescut Nemi.
Înainte de acest mesaj mă întâlnisem cu Ana fix de trei ori, dintre care două întâlniri au fost la târgurile de carte unde vorbiserăm împreună la lansările Nemira. După ce am început să lucrez la Nemi, am devenit nu doar colege, ci și foarte bune prietene.
Ce presupune munca ta acolo? Mergi zilnic la redacție?
Munca mea constă în alegerea manuscriselor (majoritatea sunt abia în stadiul de manuscris, foarte rar citesc cărțile în formă finală și tipărită), citirea lor și achiziția, atunci când îmi place ceva și mi se pare că se potrivește liniei editoriale pe care am ales-o pentru Nemi. Apoi traducerea cărților, redactarea lor, machetarea, alegerea copertei (împreună cu Ana), discuții pentru strategia de promovare, evenimente etc.
Cum ziceam și mai sus, munca de redactor-șef presupune multe mailuri și discuții, atât cu colegii, cât și cu autorii cu care colaborăm (în special cei români), cu traducători, ilustratori sau tot felul de alți parteneri. Din fericire pentru mine, lucrez mai mult de acasă, iar pe la editură trec de obicei o dată pe săptămână.
Care a fost, până acum, proiectul tău cel mai drag la Nemi?
Păi, Nemi cu totul îmi e foarte drag. Mai ales că nu e vorba despre o singură colecție, sunt mai multe, fiecare cu specificul ei. Sunt și cărți ilustrate, și romane, vor fi și cărți de știință, traduceri din moderni sau clasici și cărți scrise de autori români, și fiecare își are propria frumusețe.
Dacă e să menționez un proiect, aș zice de unul foarte recent, minunata carte a lui Iulian Tănase ilustrată de Alexia Udriște, „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”. A fost prima carte pe care am lucrat-o cu un autor și un ilustrator român și, într-un fel, ăsta mi s-a părut că a fost cu adevărat debutul meu ca editor, pentru că a fost o carte al cărei concept a trebuit să-l fac de la zero și pe care am urmărit-o luând formă și apoi prinzând viață în mâinile cititorilor mici și mari care s-au bucurat de ea. Deja am în pregătire și alte proiecte foarte frumoase și, foarte important, multe cu autori români.
Cât de mult te ajută studiile tale, cu precădere specializarea în Știința imaginii, în ceea ce faci acum?
Cred că specializarea asta și faptul că atâta timp am studiat literatura și artele în același timp a contribuit și la felul în care am gândit blogul (cu text și imagine care se completează). În rest, mă bucur că am avut ocazia să am parte de o educație interdisciplinară și de tip enciclopedic, nu doar o educație specializată, cum este moda de ceva timp încoace.
Ți-a plăcut perioada în care ai fost profesoară de română, la licee din București?
Da, mi-a plăcut foarte mult și cred că, de fapt, adevărata mea menire e cea de profesor. M-am întors să predau de un an, dar în învățământul universitar: de anul trecut am un seminar de Istoria ideilor și mentalităților la Facultatea de Comunicare și Relații Publice de la Litere. Îmi place foarte mult și cred că voi continua s-o fac, poate și cu alte cursuri.
Care e partea cea mai dificilă în ce privește munca pentru blogul tău?
Acum, cel mai dificil e să găsesc cât mai mult timp pentru scris. În ultima vreme, împărțită între toate proiectele pe care le am, a fost tot mai dificil să găsesc timpul și concentrarea necesară ca să scriu. Și vreau să remediez asta, pentru că e foarte important pentru mine să continui să scriu pe blog.
Și partea cea mai frumoasă care e?
Întâlnirea cu alți cititori de cursă lungă, oameni pe care altfel nu aș fi ajuns să-i cunosc.
În ce măsură se poate monetiza un blog, mai ales un blog literar? Îl vezi ca pe o sursă consistentă de venit, acum și mai târziu?
Un blog literar este un blog de nișă, nu va avea niciodată popularitatea și puterea de influență a unui blog comercial sau a unuia aparținând unei vedete. Însă cred că și nișele își au partea lor de succes și, pe termen lung, cred că au cititori mult mai fideli și pe care se pot baza. Nu am scris articole plătite până acum pe blog, nu pentru că nu mi s-ar fi cerut, ci pentru că cererile au venit din partea unor companii ce nu aveau deloc de-a face cu domeniul cărților și mi s-a părut complet inadecvat. Nu aș cere niciodată bani pentru recenzii, nu mi se pare etic, și cred că cei care fac asta au mai degrabă de pierdut decât de câștigat. Capitalul de imagine se câștigă încet și greu, dar se poate pierde extrem de ușor.
Pe de altă parte, pe blog nu pun bannere de reclamă decât plătite. Spre deosebire de recenzii, care presupun o interpretare personală a unei cărți, bannerele sunt publicitate fățișă și atunci mi se pare normal să fie plătite. Deși de ceva timp blogul reprezintă pentru mine și o sursă de venit, nu îl văd ca pe o sursă consistentă de venit pe viitor, ci doar ca pe o eventuală sursă auxiliară. Însă chiar și dacă e vorba de publicitate plătită, nu aș accepta decât dacă ar avea legătură cu domeniul cărților și doar dacă aș considera că ar fi folositoare pentru cititorii blogului. Altfel, nu.
Pentru ce fel de autori ai o predilecție? Exista vreunul căruia să-i fi citit absolut toată opera?
Sunt o cititoare eclectică, nu pot citi doar un singur gen literar sau să fiu fidelă unui singur scriitor, citesc în aceeași măsură ficțiune, eseistică și memorialistică, carte de știință și, mai nou, cărți pentru copii. Așa că nu pot spune că am o predilecție pentru un anumit fel de autori sau că prefer oricând opera scriitorului X, față de cea a scriitorului Y. Îmi place să rămân deschisă și să experimentez. Cred că se poate spune că am o pasiune pentru Marguerite Yourcenar, Margaret Atwood, Oliver Sacks, Alberto Manguel, Donna Tartt, Siri Husvedt, Edgar Morin, Jacques Le Goff, Umberto Eco, Bill Bryson, Roland Barthes, Gilbert Durand, Gaston Bachelard sau André Leroi-Gourhan, dar sigur sunt și alții care-mi scapă acum.
Autori români citești? Mă refer, de fapt, la cei care sunt pe val acum, oameni ale căror cărți sunt un soi de extensii ale blogurilor lor și care au avut succes mai întâi online.
Da, citesc tot mai multă literatură română contemporană, pentru că avem tot mai mulți autori buni și foarte buni. Nu pot să spun că-i urmăresc mai degrabă pe cei care au avut succes mai întâi online, deși, da, e foarte bine ca autorii să nu rămână doar pe coperta cărții și să iasă în întâmpinarea cititorilor prin orice fel de mijloace. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să-și cucerească cititorii cu orice preț. Adevărul e că nu orice scriitor știe să se folosească de mijloacele de promovare online și sunt destui care devin mai degrabă obositori și chiar agresivi încercând să-și facă cunoscută cartea cu orice preț. E bine ca autorul să fie prietenos, deschis dialogului cu cititorii, dar e bine și să iasă din bula în care cartea sa este singura și cea mai bună carte din lume. Poate părea dur ce spun acum, dar am întâlnit foarte multe cazuri de autori care și-au pierdut cititorii încercând să-și facă cunoscută propria operă. Comunicarea online este de un mare ajutor, dar există anumite limite și reguli de bună-purtare, și nerespectarea lor poate avea consecințe neașteptate.
Ești posesivă vizavi de cărți? Îți place să le păstrezi după ce le citești, să le ai în casă?
Da, sunt foarte posesivă. Nu-mi place să împrumut oricui cărțile mele, mai ales pe cele la care țin. Eu nu pot citi o carte decât cu creionul în mână și, eventual, cu un carnețel sau un post-it alături, așa că lectura transformă o carte în cartea mea. Recitirea înseamnă să merg pe cărări deja bătătorite, să recitesc impresii mai vechi, și e foarte important să mă plimb cu ușurință printre paginile unei cărți deja citite. Și, evident, nu-mi plac oamenii care uită să-mi mai aducă înapoi cărțile, așa că, de multe ori, am preferat să mai cumpăr o dată o carte și s-o fac cadou decât s-o dau pe a mea. De un an de zile ne-am mutat într-o casă nouă și acum chiar am o cameră care este doar biblioteca mea, cu un birou imens și cărți pe toți pereții. Nu mă văd locuind într-o casă fără cărți.
Citești doar pe hârtie sau și pe e-reader? Ce variantă ți se pare mai plăcută și mai confortabilă?
Citesc în ambele feluri, deși prefer pe hârtie tocmai pentru că am obiceiul să subliniez și să notez pe margine (întotdeauna cu creionul!). Se poate sublinia și scrie și pe e-reader, evident, doar că am tot schimbat mai multe de-a lungul anilor și, de fiecare dată, am pierdut notițele. Nu pot citi pe kindle, am avut unul mai demult și nu mi-a plăcut deloc, dar am o tabletă care suportă orice fel de ebook și mă înțeleg foarte bine cu ea. Mai ales manuscrisele primite la editură le citesc în format ebook sau cărțile în limbi străine, care sunt puțin mai ieftine, așa pentru că scapi de costul de transport.
Există vreo carte pe care o recomanzi repetitiv, pe care o faci deseori cadou oamenilor, la zile de naștere sau alte evenimente? Care este aceea și de ce?
În general recomand cărți doar atunci când îmi sunt cerute recomandări sau dacă, în cursul unei discuții, îmi dau seama că cineva are anumite preocupări și interese și atunci, involuntar, mă trezesc întrebând: „Dar ai citit…?” La fel și în cazul cărților făcute cadou, încerc să ghicesc mai degrabă plăcerile de lectură ale celuilalt. În rest, aș recomanda oricând „Memoriile lui Hadrian”, de Marguerite Yourcenar (care este, probabil, cartea mea de suflet), „Breviar pentru păstrarea clipelor”, de Alexandru Paleologu, „Ochi-de-pisică”, de Margaret Atwood, „Femeia de hârtie”, de Rabih Alameddine, „Fotograful Curții Regale”, de Simona Antonescu, „Alesul”, de Thomas Mann, „Binevoitoarele”, de Jonathan Littell, „Viteza luminii”, de Javier Cercas, „Valurile”, de Virginia Woolf, „Marea, marea”, de Iris Murdoch, „Regele și cadavrul”, de Heinrich Zimmer, „Gestul și cuvântul”, de André Leroi-Gourhan, „Clinamen: Cum a început Renașterea”, de Stephen Greenblatt, „Cucerirea socială a pământului”, de Edward O. Wilson, orice carte de Alberto Manguel, Oliver Sacks, Irvin D. Yalom, Bill Bryson, Edgar Morin, Zeruya Shalev, Donna Tartt, Siri Husvedt, Umberto Eco, Jacques le Goff, Dostoievski, Roland Barthes, și, evident, pot continua la nesfârșit.
Cât de mult contează – mai ales acum, că ești redactor-șef al unei edituri, trebuie să știi – coperta unei cărți?
Contează foarte mult, aș spune că e un factor decisiv al succesului unei cărți, deși poate părea o superficialitate. Coperta reprezintă, de fapt, primul contact al cititorului cu cartea și, chiar dacă nu e factorul decisiv în cumpărarea și citirea cărții, este cel care te face sau nu să-i citești descrierea și s-o răsfoiești. Poate fi înșelătoare, evident, dar orice copertă completează, de fapt, cartea și, oricât de mult am nega-o, aparențele contează.
Care a fost ultima carte pe care ai citit-o, care avea o copertă urâtă, dar al cărei conținut l-ai descoperit a fi foarte bun?
„Ready Player One”, de Ernest Cline, care a apărut la Nemira (o să mă omoare Ana) și care are o copertă ce reproduce grafica unui joc video din anii ’80. Am urât coperta aia, mi s-a părut cea mai proastă idee, dar am citit cartea pentru că toți colegii erau înnebuniți după ea. Și, deși era vorba despre războaie cibernetice și jocuri video (lucruri pe care le înțeleg foarte puțin și cu care nu relaționez), nu doar că am reușit să înțeleg despre ce era vorba, dar chiar mi-a plăcut enorm de mult, nu am putut să mai fac nimic până nu am terminat-o. Tot cu surprindere am constatat că, de fapt, coperta se potrivea conținutului cărții (sper că m-a iertat Ana).
Și care dintre cărțile citite ai simțit că te-a făcut să-ți pierzi timpul? Avea o copertă frumoasă?
De-a lungul timpului probabil că au fost multe, dar o să dau două exemple de cărți citite recent: „Fata din tren”, de Paula Hawkins, și „Când înflorește liliacul”, de Martha Hall Kelly. Prima este un thriller insipid care pornește de la o idee interesantă, dar se pierde pe parcurs, a doua este un roman istoric despre Al Doilea Război Mondial bine documentat, dar prost scris. Din punctul meu de vedere ambele au coperte urâte, însă ambele au fost bestseller-uri (și pe plan internațional, și la noi), așa că, până la urmă, treaba asta cu coperta pare mai degrabă subiectivă.
Există vreun scriitor (sau mai mulți) pe care să-l consideri un impostor in literatură? Un autor de cărți la care planeta se închină, iar tu nu înțelegi de ce…?
Mi se pare prea mult să zic impostor, dar sunt mulți scriitori de succes care mie mi se par ori supraevaluați, ori deloc interesanți. Trec peste clasicele exemple cu Paulo Coelho, Dan Brown sau, mai nou, E.L. James, pentru că aici e vorba de literatură ușoară care va prinde întotdeauna pe scară largă. Dintre scriitorii de succes care pe mine nu m-au cucerit i-aș menționa pe Haruki Murakami (da, știu, oroare!), Julian Barnes (îl ador când scrie eseuri, dar nu pot să-l consider la fel de genial în proză; însă nu am renunțat, mai încerc), Boris Vian (aici nici nu încape discuție, nu-mi place și pace!), Alain de Botton (complet insipid), Margaret Mazzantini (în afară de Venit pe lume, nu mi-a plăcut nici una dintre cărțile ei), Elif Shafak (este o mare povestitoare, dar proza ei mi se pare foarte inegală, amestecă aiurea prea multe chestii), Agatha Christie (după ce am citit-o n-am mai citit ani de zile literatură polițistă; din fericire, l-am descoperit pe Andrea Calogero Camilleri, care e genial și savuros, și mi-a trecut supărarea pe cărțile polițiste). O mare dezamăgire a fost și „Magicianul” lui John Fowles (deși mi-a plăcut enorm „Colecționarul”) sau „Uriașul îngropat”, de Kazuo Ishiguro (deși am citit și recitit obsesiv „Să nu mă părăsești”).
La polul opus, ai putea spune că exista vreun scriitor care ți-a schimbat viața?
La modul cel mai propriu, mie cărțile, cu totul, mi-au schimbat viața. Sunt absolut convinsă că aș fi fost un cu totul alt om dacă nu aș fi citit. Și știu asta pentru că, în ciuda a ceea ce crede toată lumea, eu nu am citit dintotdeauna, am început să citesc cu pasiune abia din liceu, așa că îmi pot da seama ce schimbare au adus în viața mea cărțile. Nu mai reiau lista de scriitori, majoritatea i-am enumerat mai sus.
Ce faci când nu (trebuie să) lucrezi, când nu citești și nu scrii?
Dorm, cel mai des. Image may be NSFW. Clik here to view. Câteodată gătesc, mă plimb, fac poze… Sunt puține lucrurile pe care vreau să le fac în afară de a citi și a scrie. Unul dintre cele care-mi ocupă prea mult din timpul de lectură e cel petrecut online, însă mă tratez. Image may be NSFW. Clik here to view.
Care sunt cele mai mari bucurii ale tale?
Cititul, scrisul, discuțiile cu prietenii, umorul inteligent (și un pic înțepător), serile banale și liniștite petrecute acasă cu soțul meu. Știu că sună stereotipic și puțin patetic, dar cred că suntem cu atât mai fericiți cu cât învățăm să ne bucurăm din plin de ceea ce avem și reușim să ne înțelegem și să ne acceptăm pe noi înșine. Nu vreau să spun că am ajuns la o asemenea înțelepciune, dar e ceva spre care tind.
Care sunt frivolitățile cărora le dai curs cu cea mai mare plăcere?
Sunt înnebunită după genți și după căni. Niciodată n-am destule, așa că mereu găsesc motive să iau câte una nouă. Acasă am o grămadă de căni desperecheate (ar fi prea mult să-mi iau de fiecare dată seturi și, oarecum, inutil) și nu plec niciodată din casă fără geantă, chit că mă duc doar ca să cumpăr ceva de jos (bine, nu iau mereu geantă până jos, am și o grămadă de trăistuțe care țin și loc de geantă și de plasă de cumpărături). De asemenea, nu permit nimănui (mai ales unui bărbat) să mă ajute „să-mi car geanta”. Mi se pare complet nepotrivit, deși văd asta întruna pe stradă. Dar, deh, dacă mă pui să fiu frivolă, nu vreau să pretind că nu sunt! Image may be NSFW. Clik here to view.
Trebuie să te întreb: cum se poate să iubești cărțile și pisicile și să nu-l fi citit pe Murakami? Ce alți scriitori celebri, ce alte cărți cunoscute ți-au scăpat? Spune tot!
Haha, ce să zic, până și pisicile au puteri limitate și ale mele nu-l citesc nici ele pe Murakami! Image may be NSFW. Clik here to view. Cred că am răspuns parțial la întrebarea asta mai sus referitor la scriitorii celebri pe care nu i-am citit, aș putea să mai adaug câteva „scăpări” celebre, mai ales dintre așa numitele „capodopere”, cărțile despre care toată lumea a auzit, dar foarte puțini le-au citit. Am ratat „Ulise”, de Joyce (începută și apoi planificată pentru la pensie, evident), ciclul „În căutarea timpului pierdut”, de Marcel Proust (citit pe fragmente și niciodată în ordine), „Marile speranțe” ale lui Dickens, „La răscruce de vânturi”, de Emily Brontë, „Moby Dick”, de Herman Melville, și, dintre contemporani, pe lângă Murakami, nu m-a convins Salman Rushdie. Nu i-am citit, dar am de gând să recuperez, pe Jonathan Franzen, Roberto Bolaño, Orhan Pamuk (am început de mai multe ori „Mă numesc Roșu” și am renunțat, dar acum avem în română multe alte romane din care să aleg și primul pe listă este „O ciudățenie a minții mele”) și Ian McEwan (am citit de curând „Coaja de nucă” și mi s-a părut genial).
În ce carte te-ai muta azi, dacă s-ar putea?
(Mă prefac că nu am văzut că ai scris carte, la singular.) M-aș muta într-una din cărțile Simonei Antonescu (în oricare dintre cele trei pe care le-a scris deja – „Fotograful Curții Regale”, „Darul lui Serafim” sau „Hanul lui Manuc” – și, cu siguranță, în orice carte va mai scrie de acum încolo), în „Biblioteca nopții” a lui Alberto Manguel, în „Prințese date uitării sau necunoscute” de Phillipe Lechermeier, cu ilustrațiile Rébeccăi Dautremer, în satul elfilor din „Un băiat numit Crăciun”, de Matt Haig, sau în minunata lume din „Stăpânul inelelor” creată de J.R.R. Tolkien (mi-ar plăcea un locșor în Vâlceaua Despicată, dar m-aș mulțumi și cu fundătura lui Bilbo Baggins).
Într-o lume în care idilele se încheagă şi se destramă peste noapte, e uimitor să auzi că doi oameni rezistă unul lângă celălalt vreme de 50 de ani. Nu, n-au fost toți numai flori și fluturași în stomac, iar cei doi eroi ai poveștii noastre de azi nici nu încearcă să ne vândă această iluzie. Dimpotrivă, ne-au spus – cu o sinceritate atât de rară în rândul persoanelor publice – despre căsnicia lor, așa cum a fost și cum e: cu zile mai grele și altele învelite în lapte și miere, cu primăveri și furtuni, „ba chiar uragane”, care i-au făcut să se îndoiască de iubirea lor, dar mai ales, cu sentimentul permanent că, fie ce-o fi, sunt acasă unul pentru celălalt.
~ Valeria și Valentin Uritescu, după 50 de ani de la prima întâlnire ~
„Doamne, n-am eu norocul să mă agaţe!”
S-au cunoscut în anii ’60, într-un tramvai din Brăila, într-o seară când Valentin Uritescu, pe atunci tânăr actor la „Maria Filotti”, şi-a făcut curaj şi a invitat-o la o prăjitură pe Valeria. „Eram laborantă la combinatul de la Chişcani. Toţi banii îi dădeam pe cărţi, cosmetice şi îmbrăcăminte. Pasionată de teatru, mă abonasem la toate premierele Teatrului Maria Filotti şi nu scăpam nici o piesă transmisă la radio. Văzusem spectacolul Sfântul Ioan, unde Valentin interpretase un personaj plin de sensibilitate, şi-l plăcusem foarte mult. În tramvai mă privea mereu. Mi-am zis: Doamne, n-am eu norocul să mă agaţe!, dar a coborât odată cu mine, m-a invitat la o prăjitură şi m-a întrebat dacă mă poate conduce până acasă. La despărţire m-a sărutat pe obraji şi mi-a părut rău că nu a făcut-o pe gură”, îşi aminteşte Valeria Uritescu.
Care vi se pare acum cel mai romantic gest pe care l-a făcut soțul dvs., de-a lungul anilor?
Faptul că venea, noaptea, sărea peste zidul casei şi îmi agăţa flori de clanţa uşii de la camera unde dormeam, de multe ori făcându-mi şi câte un catren. Asta m-a făcut să-l îndrăgesc din ce în ce mai mult. Făcea parte din lumea de care mă simţeam atrasă, era pe gustul meu.
Într-o mărturisire de o sinceritate zdrobitoare, Valentin Uritescu ne-a povestit despre trei mari cutremure care i-au zguduit căsnicia. „Între mine şi soţia mea n-a existat pasiune. Pasiune a fost ceea ce am simţit pentru cele trei femei picate ca un trăznet, ca un cutremur devastator asupra mea, fără să doresc asta, în timp ce-mi adoram soţia. Cum cea mai mare parte a oamenilor nu poate înţelege asta, nu mă mai chinuiesc să explic. În dragoste, până a ajunge la spasmul de dincolo de conştiinţă, am căutat înnămolirea în zemurile celei iubite, cotrobăirea prin toate cotloanele ei, explorarea şi punerea în practică a tot ce venea în sprijinul acelui extaz şi agonii finale. De toate astea n-am avut parte cu nevasta mea, care şi astăzi nu poate dormi fără chiloţi. Am găsit ce vroiam să trăiesc cu ea la cele trei, numai că totul s-a transformat într-o stare copleşitoare, distructivă, de orbire, patimă aproape imposibil de depăşit, mergând până acolo încât i-am propus celui mai bun prieten, bărbat frumos după care mureau femeile, să-mi seducă soţia. Cu alte cuvinte, l-am împins în patul ei… al nostru. N-am ajuns la nici un rezultat, pentru că, vezi Doamne, nu-l iubea. Ştiu, în ochii unora sunt o hahaleră, o secătură, o paţachină de om…Toată disperarea cu care am luptat împotriva acelor pasiuni, pe care nu le-am căutat, este descrisă în cartea mea – Așa sunt eu, prost – apărută la Editura Humanitas”.
Image may be NSFW. Clik here to view.În fotografie apare și Margot, cățelușa familiei, pe care Valentin Uritescu a salvat-o de pe platourile de filmare
Replica doamnei Uritescu e la fel de onestă și lipsită de pudibonderie, în ciuda firii ei rezervate. „Ca în orice căsnicie, şi la noi au fost furtuni, ba chiar uragane. Dacă de fiecare dată aş fi vrut să divorţez, tot pe el l-aş fi vrut înapoi. Am înţeles de la început că în meseria lui e foarte greu să fii fidel, şi atunci m-am conformat. Suferinţa vine oricum, indiferent de ce meserie ai avea. Toate trec într-un final, iar după aceea ai la ce te gândi şi chiar povesti… În rătăcirile lui, am avut şi eu partea mea de vină: nu i-am răspuns felului său de a face dragoste. Am fost şi am rămas o femeie pudică… Văzându-l cât a suferit să se rupă de patimile lui, l-am iertat. Unde mai găseam pe cineva să-mi lase libertatea de a face ce vreau şi toate celelalte pe care le-am avut şi le am alături de el?”
Credeți că tocmai lipsa unei pasiuni istovitoare e ingredientul de bază al unui mariaj atât de longeviv?
Valentin Uritescu: Acolo unde există pasiune dincolo de limite, nu mai încape nimic. Incendiul provocat este atât de mare, că in momentul în care s-a stins, nu mai rămâne nimic. Căsnicia mea durează de jumătate de secol în primul rând datorită soţiei mele echilibrate, căreia i-a fost de ajuns un jurământ respectat de mine. N-am făcut nici o greşeală care să ducă la înstrăinarea noastră. Lipsa comunicării, a încrederii reciproce, neglijarea atenţiilor care îi fac plăcere, egoismul, acestea sunt greşeli care în timp devin grave. N-am făcut asemenea greşeli.
Cum îşi arată afecţiunea un bărbat şi o femeie care trăiesc alături de atâta vreme?
Valentin Uritescu: Prin libertatea pe care i-o ofer de a face ceea ce vrea, prin aceea că îi dau toţi banii să-i gospodărească aşa cum doreşte ea, antrenând-o în acţiuni comune, care o fac să aprecieze bucuriile simple, prin comportarea mea: nu stau în izmene scărpinându-mă la toate alea, şi acum, după atâţia ani, ies în balcon când îmi vine să trag pârţuri, care se permit, după atâta timp, având grijă să spui un Pardon!, acolo. De câte ori adoarme la TV, îi dau pace, când începe să sforăie cătinel, o iau în braţe şi o duc în dormitor. Mereu îi fac ba clătite, ba ouă à la Gorbaciov, ba o întreb: Ce cadou să-ţi fac de… şi îi zic o dată… 11 aprilie?. Şi ea spune: Dar ce e pe 11 aprilie?. Şi eu, de colo: Nimic, dar ce cadou să-ţi fac?
Valeria Uritescu: Îmi lasă libertatea de a face ce vreau, dar sigur, mă controlează şi, dacă are ce să-mi reproşeze, o face pe ocolite, cu tact, jucând teatru, pe urmă întrebându-mă ce părere am. La început eram o cheltuitoare fără măsură. A avut înţelepciunea de a-mi lăsa toţi banii pe mână, spunându-mi: Cum îi gospodăreşti, aşa vom trăi. Mi-am zis că glumeşte. Ei bine, n-a glumit deloc şi o săptămână am cam ţinut post… Mi i-a lăsat în continuare. Iar astăzi sunt o femeie economă şi foarte socotită. Apoi, îl iubesc pentru cât mă ajută ducând el greul. La figurat, dar și la propriu: nu mă lasă să car nici o plasă, mă ajută în toate: la curăţenie, la făcutul mâncărurilor. Comunicăm tot timpul, este atent la durerile mele, la dorinţele şi chiar mofturile mele. Am ajuns să-i îndrăgesc şi calităţile „puiului de lele” care este uneori. Cu bune, cu rele, viaţa alături de el este vie şi plină de probleme pe care le rezolvăm împreună.
Pentru ce vă iubiți cel mai mult soția?
Valentin Uritescu: Pentru că are caracter. Un proverb chinez spune aşa: Semeni fapte şi culegi deprinderi, semeni deprinderi şi culegi un caracter, semeni caracter şi culegi un destin. Ea este femeia vieţii mele, este destinul meu. Frumoasă, veselă, mi-a iertat atâtea, încât nu pot să nu respect ascendentul ce-l are asupra mea.
Care e cheia unei căsnicii de lungă durată?
Valeria Uritescu: Nu ştiu dacă există un secret. Nimeni nu ştie cât va dura o căsnicie, speră mereu că o viaţă întreagă. Probabil că aşa ne-a fost destinul… Am fost fiinţe pereche.
Deşi poartă acelaşi nume de câteva decenii – ba chiar şi prenumele lor se îngemănează, astfel că se alintă reciproc „Vali” – Valeria şi Valentin Uritescu nu s-au cununat religios, pentru că ea „nu credea în preoţi”. Acum, însă, spune că-și regretă refuzul de a merge în faţa altarului. „Într-un final, da, am regretat. Eu credeam doar în Dumnezeu. Toate celelalte le-am considerat rânduieli ale oamenilor, ori Valentin m-a făcut să-mi schimb părerea. Am înţeles că biserica este casa Domnului şi că nu toţi preoţii sunt vicioşi”.
EA: Nu are grijă de hainele lui. Venim de la câte un spectacol ori o petrecere, şi se apucă să-şi ungă mulinetele. Toţi pantalonii lui au pete de ulei… Of, Doamne! EL: Nu are defecte, doar neajunsuri neimportante.
Cum a fost trecerea de la „U2” la „U3”
În 1967, s-a născut Bogdan, singurul copil al cuplului Uritescu. „Când a venit pe lume băiatul meu, am devenit dintr-o dată conştient de răspunderea ce o aveam faţă de U3. Până la el, eram U2. Odată cu cel de-al treilea, trebuia să îmi asum grija ca el să nu treacă prin greşelile ori neajunsurile prin care am trecut eu. Am fost mereu prezent în viaţa copilului meu. Asta nu-i o vorbă spusă aşa… oricum. Dovadă este legătura strânsă pe care o avem şi acum. Iar odată cu apariţia nepotului meu, legătura şi grija s-au accentuat. Printre altele, Vlăduţ are un cont bancar în care se adună bănişori pentru când o fi major”, povesteşte actorul, care a jucat, alături de fiul său, pe scena Teatrului „Nottara”, în piesa „Mincinosul”.
Dacă ați citit povestea lui Andrei Porumbeanu și a lui Gamble Benedict, cu siguranță vă amintiți de două dintre fotografiile în care apare fiica lui, Georgette, alintată „Gigi”. Una dintre imagini, surprinsă pe când fata avea doar trei ani și stătea în brațele tatălui ei, cu mama ei Helma așezată în dreapta. Cea de-a doua, în care apare la vârsta pubertății, alături de Helma și de Gamble, la un tribunal din New York. La mai bine de o jumătate de veac distanță, am reușit să o găsesc pe acea fetiță și să stau de vorbă cu ea. Nu doar că ne-a oferit amănunte despre istoria în care a fost implicat tatăl ei, dar a plasat-o în contextul social al vremii, nuanțând astfel acele fapte petrecute în anii ’60.
Georgette, unica fiică a lui Andrei Porumbeanu, are acum 67 de ani și locuiește de multă vreme în Los Angeles, împreună cu mama ei, Helma, azi în vârstă de nouă decenii și bolnavă de Alzheimer. Nu-și dorește să atragă atenția asupra ei – de asta mi-a și trimis o singură fotografie cu ea însăși, și aceea de acum 10 ani -, dar când a aflat că am scris despre tatăl ei și că aș vrea să aflu mai multe despre el, mi-a răspuns cu generozitate. Și a făcut pentru noi câteva dezvăluiri pe care le pot numi senzaționale. Una dintre ele este aceea că Andrei a lucrat pentru serviciul de informații american, lucru care explică multe dintre conexiunile sale din înalta societate. Porumbeanu, înrolat inițial ca soldat în Forțele Aeriene Americane, a ajuns în Maroc, la începutul anilor ’50, ca ofițer de informații, iar apoi a păstrat, pentru tot restul vieții, relații cu oameni foarte importanți în lume. Un alt lucru pe care Gigi ni l-a dezvăluit este că Gamble Benedict, prezentată pretutindeni drept „moștenitoarea averii Remington”, nu a intrat niciodată în posesia celor 20 de milioane de dolari ce i se cuveneau. De ce? Aflați toate detaliile din conversația noastră.
Gigi vorbește cu tandrețe despre tatăl său, despre care spune că „nu s-a potrivit” în lumea aceasta. Îl descrie ca pe un „existențialist”, căruia cel mai mult îi plăcea să se bucure de viață, și ne ajută să înțelegem mai bine cine a fost acest om și ce i-a determinat alegerile. În plus, ne-a oferit o fotografie de demult, realizată în Elveția, pe care o public în premieră, pentru voi.
~ În memoria lui Andrei Porumbeanu, bon vivant. ~
Unde s-au cunoscut părinții dvs.?
S-au întâlnit în Salzburg, Austria, la sfârșitul războiului, când el s-a înrolat în Armata Americană, după ce făcuse parte din cea română. Lucra în bucătărie. Oamenii mureau de foame în acele vremuri, iar el aducea de mâncare tuturor celor care locuiau în zona unde stătea mama mea. Bunica i-a spus mamei: Căsătorește-te cu el, că o să aibă grijă de tine, așa cum are de toată lumea! Mulți ani mai târziu, tata mi-a spus că s-a îndrăgostit de vocea mamei înainte să o cunoască, doar ascultând-o la radio cântând operă.
Dvs. unde v-ați născut?
După ce s-au căsătorit, când mama era însărcinată în opt luni, tata era hotărât ca eu să mă nasc în Statele Unite. Prin cunoștințele lui din armată, a aranjat să o aducă pe mama în State, la timp ca eu să mă nasc cetățean american. În acele zile, trebuia ca imigranții să fie sponsorizați (n.r. și astăzi legea este la fel). Tata a aranjat cu biserica românească din Cleveland, Ohio, să ne sponsorizeze. Am locuit în Cleveland pentru scurt timp, înainte să ne mutăm în New York. Ne-am mutat când eu aveam cam un an și jumătate.
Mama dvs. a urmat o carieră artistică în America?
Nu. A fost cântăreață de operă în Europa. De fapt, chiar câștigase premiul întâi la celebrul Festival de Muzică de la Salzburg, dar a renunțat la cariera ei de îndată ce a ajuns în America. Din păcate, s-a apucat de fumat, iar apoi și-a tot căutat locuri de muncă și a mers la o școală pentru secretare. A lucrat la firma Gruen Watch timp de mulți ani, aproape până când aceasta s-a închis, la sfârșitul anilor ’70.
Știți ceva despre părinții tatălui dvs., din Buzău, România?
Tot ce știu este că tatăl lui a fost colonel. Nu știu nimic despre mama lui. Nu vorbea niciodată despre ei. A avut și un frate acolo.
Ați vorbit vreodată cu ei?
Nu, nu-mi cunosc nici o rudă de acolo…
Deci bănuiesc că nu ați fost niciodată în România.
Am avut o mare curiozitate să merg, dar niciodată nu am avut ocazia. Mi-ar plăcea foarte mult! Iubesc mâncarea românească! Am învățat cum s-o prepar, iar uneori fac mititiei și sarmale. Și mămăligă! (zâmbește încântată)
Serios? Sună foarte bine! Tatăl dvs. vă vorbea în română?
Nu, mereu am vorbit în engleză. Nu știam română, știam câteva cuvinte, dar nu suficiente cât să port o conversație. E păcat, pentru că e o limbă așa frumoasă. Când el și mama erau împreună, mereu vorbeau românește. Cred că făceau asta de fiecare dată când aveau de discutat lucruri de-ale adulților și nu voiau să-i înțeleg.
Deci mama vorbește română?
Da, pentru că a fost crescută în România, la București. S-au cunoscut în Salzburg, dar amândoi veneau din România.
Nu știam asta. Era de origine austriacă sau germană? Cine erau părinții ei?
Mama s-a născut în București și era de origine germană din partea bunicului meu, și de origine română pe linia bunicii. Bunicii mei au fost amândoi profesori. Toată familia și-a petrecut perioada războiului fugind de un dușman sau altul. Mai întâi au plecat din România și s-au dus în Polonia. Când rușii au invadat Polonia, au fugit în Germania. Acolo au fost puși în lagăre de muncă până când i-au eliberat americanii.
„Tot ce știu este că a lucrat pentru serviciul de informații al armatei aeriene.”
Care sunt cele mai vii amintiri pe care le aveți din copilărie?
Sunt atât de multe, că nici nu știu de unde să încep! Mereu am simțit că-i iubeam pe mama și pe tata, și mereu mi-era dor de ei când eram departe de unul sau de celălalt. O vreme am trăit cu bunicii mei, în Germania, când tata se înrolase în armată, iar apoi eu și cu mama ne-am dus la el în Maroc. Era acolo ca parte a serviciului de informații. Am amintiri foarte vii din Maroc. Ne-am întors acolo, la un moment dat, pentru o vacanță de Crăciun, și a fost pur și simplu fascinant.
Știți cumva când a fost tatăl dvs. recrutat ca ofițer de informații? Și pentru ce serviciu a lucrat?
Cred că a fost recrutat când se antrena la o bază din Texas. Tot ce știu este că a lucrat pentru serviciul de informații al armatei aeriene. Când tata a murit și a fost înmormântat, la Cimitirul Arlington, guvernul nu a vrut să-mi dea nici o informație referitoare la activitatea lui în cadrul agenției, din motive evidente. Munca lui era secretă. (n.r. este posibil ca Andrei să fi lucrat pentru Air Force Intelligence, Surveillance and Reconnaissance Agency, care are sediul în Texas).
Image may be NSFW. Clik here to view.În stânga, tatăl lui Porumbeanu. În mijloc, Andrei, la o bază militară din Topeka, Kansas, în 1951. În dreapta este o imagine rară: Andrei, Helma și fetița lor, Georgette.
Când tatăl dvs. a cunoscut-o pe Gamble, în vara lui ’59, părinții dvs. mai erau împreună?
Nu, erau separați de câțiva ani, așa că atunci când am citit ce se scria în ziare despre tata, nu m-a șocat, ca și cum ar fi avut o aventură. Nu știu când a obținut mama acel divorț în Mexic, care nu era recunoscut în statul New York. N-o mai pot întreba acum, că e prea bătrână și nu și-ar mai aminti. Dar, în orice caz, când s-a căsătorit cu Gamble, a devenit un bărbat bigam în New York.
Până la urmă, părinții dvs. au divorțat vreodată?
Nu cred că au divorțat vreodată. Nici unul dintre ei nu s-a recăsătorit, așa că n-a fost o problemă. Sunt sigură că ar fi divorțat dacă vreunul dintre ei ar fi vrut să se recăsătorească, dar n-a fost cazul.
Nici nu s-au împăcat vreodată?
Nu. Când mă suna tata, mai vorbea și mama cu el, uneori, și erau prietenoși unul cu celălalt, dar nu s-au mai împăcat.
V-ați văzut tatăl deseori, după ce părinții s-au despărțit?
Pentru o perioadă am trăit cu bunicii mei, în Germania, așa că am câteva spații goale în memorie. La un moment dat, pe la începutul anilor ’50, m-am dus cu tata în Maroc, dar au fost atâția ani de goluri, în care nu știu ce făceau mama și tata.
Mai târziu, cam în perioada în care el și Gamble au fugit să se căsătorească, au venit să mă viziteze în New Jersey, unde stăteam. Dar apoi s-au mutat în Elveția. Mare parte din căsnicia lor au petrecut-o în Europa. Au locuit în Elveția pentru o perioadă mai lungă. Al doilea lor copil, Gregory, acolo s-a născut.
Unde locuiau în Elveția?
Au stat în Zürich, unde au închiriat o vilă cu priveliște asupra lacului.
Image may be NSFW. Clik here to view.Imagine exclusivă: Gamble și Andrei Porumbeanu, fotografiați la începutul anilor ’60, în vila lor din Zürich. Sursă: arhiva personală a lui Gigi Porumbeanu.
Andrei nu a întrerupt relația cu dvs., odată ce s-a căsătorit cu Gamble?
Nu. Noi am fost foarte săraci, cu ani înainte de acest episod, și era foarte supărat din cauza asta. Ne-a promis, mie și mamei: O să vă scot din situația asta! La scurtă vreme după ce s-a mutat cu Gamble în Elveția, a apărut într-o zi, într-o limuzină, în fața locuinței noastre din New York, s-a dus la mama și i-a spus: Vreau să o iau pe Gigi cu mine, în Elveția, ca să poată merge la școală acolo și să aibă o educație. Așa că m-am mutat cu ei pentru un timp. Am mers la o școală privată în Lausanne, iar apoi în Lugano.
Timp de câți ani?
Un an la o școală cu internat din Lausanne, și încă un an la o școală americană din Lugano.
Știți ce au făcut Gamble și tatăl dvs. în Elveția?
Eu eram la școală mai mereu. Cred că tata își căuta o slujbă, a avut câteva interviuri la niște bănci. Nu cred că a mers prea bine. A fost foarte problematic pentru el să se potrivească în lumea aceasta modernă, în care trebuie să mergi la serviciu. Lipsa înzestrărilor, a educației formale, lipsa calificărilor pe care le cereau… Dar mai târziu, după ce căsnicia lui cu Gamble a luat sfârșit, și-a găsit o slujbă la o firmă de PR din New York, deci a avut șansa să facă ceva ce i se potrivea mai bine. Altfel, în majoritatea timpului, asta era o luptă pentru el. Nu se potrivea, sincer. Există sistemul acesta, în care trebuie să mergem la un job de la 9:00 la 5:00, în loc să facem ceea ce iubim mai mult. Ce iubea tata era viața și faptul de a se putea bucura de frumusețea ei. Se descria ca fiind un existențialist. Odată i-a dat mamei o carte – cred că era „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski – și a scris pe ea: „Viața e menită s-o trăiești, nu să te pregătești pentru ea”. El vedea toate aceste lucruri ca pe niște capcane.
Ce au făcut după aceea? Cum de au plecat din Elveția?
După o vreme, s-au mutat într-un apartament la Roma.
De ce la Roma? V-ați mutat cu ei?
De fapt, s-au mutat la Roma datorită mie. M-am îndrăgostit de Roma când am vizitat orașul cu mama și cu o prietenă, și i-am tot bătut la cap, pe tata și pe Gamble, să ne mutăm acolo. Așa că s-au gândit că de ce nu, și au găsit un apartament frumos chiar lângă Complexul celor Patru Fântâni. Însă, după un timp, Gamble l-a părăsit. S-a întors în State, a aranjat și pentru mine să mă întors, iar tata s-a întors și el.
„Aveți același nume ca tipul ăla, Andrei! Doamne, îl iubesc pe omul ăla! E eroul meu! A reușit, a reușit!”
Ce părere aveți despre felul în care tatăl dvs. a fost prezentat în public?
Vezi tu, mass-media creează aceste impresii pentru audiență, pentru oameni e ca o bârfă. Dacă poți demoniza pe cineva, lucrurile devin mai dramatice și mai interesante pentru public. Cred că asta a fost, multă demonizare, pentru că nici o ființă umană nu este atât de uni-dimensională. În mod evident, eu am alt punct de vedere.
Vreau să-ți spun o anecdotă interesantă, din care o să înțelegi cum era tata perceput de public. Cu mulți ani în urmă, eram în New York și am chemat un taxi. A trebuit să-mi dau numele, iar șoferul l-a recunoscut. N-a crezut că suntem rude, dar mi-a zis: Aveți același nume ca tipul ăla, Andrei! Zic: Da, iar el mi-a răspuns: Doamne, îl iubesc pe omul ăla! E eroul meu! A reușit, a reușit! Deci tata era un fel de erou al clasei muncitoare. Bărbatul acela își câștiga existența făcând taximetrie și probabil se gândea: Ah, ce mi-ar plăcea și mie să mă însor cu o bogătașă!
Cred că asta a captat interesul publicului, mai ales în New York, pentru că tata și Gamble au fost zilnic subiect de știre, ani de zile. Newyorkezii citeau despre ei zi de zi. Sunt atâția imigranți în New York, iar povestea era de interes pentru toți cei care se zbăteau în acel oraș. Se puteau identifica în ea. Și-apoi, sunt atâtea lucruri simbolice despre America în acea poveste. Remington era uriaș, era o parte atât de importantă a revoluției industriale. Mașina de scris era o noutate fascinantă, iar de cealaltă parte erau toți acești imigranți care se zbăteau să reușească.
Nu știu dacă știi povestea asta: erau niște vaci care erau duse la abator, și una dintre ele a sărit peste gard și a fugit. A fost o poveste așa de captivantă, că oamenii au început să doneze bani pentru libertatea acelei vaci, iar până la urmă ea a trăit, n-a fost ucisă. Într-un fel, îl văd pe tata ca pe vaca aceea care a sărit gardul, și cred că așa îl percepeau și oamenii. A găsit o cale de ieșire din acel sistem cu care mulți se luptau. Erau mulți oameni care se întorceau de la război, era o competiție serioasă pentru locuri de muncă. Știu că în anii ’50 a fost un boom economic, dar se ducea mereu și o luptă pentru bunăstare financiară.
„I-a fost foarte greu să se potrivească, să încapă în canoanele în care lumea voia să-l așeze.”
Cum vă amintiți de tatăl dvs.? Ce fel de om era?
Mi-a fost un tată extraordinar. Cât am stat cu el în Elveția m-a dus peste tot, mi-a arătat tot, nu m-a exclus de la nimic. Era foarte interesat de educația mea și voia ca eu să văd Europa, să vizitez muzee, să apreciez arta. Prima dată m-a dus la Muzeul Metropolitan de Artă din Manhattan, iar apoi mi-am făcut un obicei din a merge acolo, pentru că locuiam la o stradă distanță. Încă mai am cărți pe care mi le-a dat, despre toți impresioniștii. Mereu încerca să-mi aprindă interesul față de cărți și artă, mă ducea la concerte, își dorea să fiu un om cultivat și bine educat.
Cred că problema lui tata era că, pur și simplu, nu se potrivea. Era din alte timpuri. Unul dintre prietenii lui spunea că tata n-ar fi fost fericit dacă ar fi avut o carieră militară, pentru că era un artist, avea o personalitate artistică. Tatăl lui, colonelul, l-a trimis la o școală militară și voia să-l vadă în armată, dar asta n-ar fi mers pentru el. I-a fost foarte greu să se potrivească, să încapă în canoanele în care lumea voia să-l așeze. Ideea de a cumpăra o căsuță și de a merge la o slujbă de la 9:00 la 5:00 – pur și simplu nu s-a putut adapta la asta. Dacă l-ai fi cunoscut, ți-ai fi dat seama că n-ar fi rezistat într-o situație de genul ăsta.
A mers la Universitatea Columbia și a studiat economie. Un timp, a lucrat la Standard Oil, ca translator, și nu sunt sigură, dar cred că a lucrat și la Radio Europa Liberă. A încercat multe lucruri diferite, și efectiv nu s-a potrivit. E trist că situația a fost așa, că nu și-a putut realiza potențialul, dar asta ni se întâmplă multora.
Talentul lui cel mai mare era să atragă femei. La început a fost hamal într-o clădire de apartamente din Manhattan, transporta bagaje. Acolo a avut ocazia să întâlnească multe femei bogate și a descoperit că-l găseau fermecător, interesant și atrăgător. Cred că a existat un moment în care s-a hotărât: Singura cale de ieșire, pentru fata mea și pentru noi toți, e să mă însor cu o femeie bogată. Și asta a făcut.
Este o anumită femeie bogată despre care aș vrea să vă întreb: Ileana Bulova. Știți cumva cum a cunoscut-o? Pentru că locuia în casa ei din Southampton când a întâlnit-o pe Gamble.
Nu sunt sigură cum s-au întâlnit, probabil au avut o aventură. Impresia mea, din ce am citit în presă, este că l-a lăsat să se folosească de locuința ei din Southampton, unde el a dat toate acele petreceri, și atunci a cunoscut-o pe Gamble.
Știți dacă a lucrat vreodată ca șofer pentru Ileana?
Nu sunt sigură. Cred că au avut o aventură pe care ea nu a vrut s-o facă publică, iar când presa a întrebat-o cine era tata, probabil a zis: A, e doar șoferul meu! Cred că așa a început povestea că el ar fi fost șofer. Dar nu a fost niciodată șofer pentru familia Benedict, așa cum au scris unele ziare.
I-a ajutat Ileana Bulova, pe tatăl dvs. și pe Gamble, să se mute în Elveția? La acea vreme, Ileana era căsătorită cu moștenitorul afacerii Lindt, Auguste, și trăia în Elveția.
Nu cred că Ileana a avut vreo legătură cu faptul că ei s-au mutat acolo. Nu-mi amintesc ca tata să mai fi avut vreun contact cu ea după ce a cunoscut-o pe Gamble. Dar cunoștea oameni foarte interesanți, cum ar fi sora regelui (detronat) al Egiptului. Mulți ambasadori veneau la ei acasă, oameni pe care probabil i-a cunoscut cât a fost în serviciul de informații. Nepotul lui Haile Selassie a fost unul dintre oaspeții de la vila lor din Zürich. Mai târziu, Gamble și cu mine am luat prânzul cu el la Roma. Ne-a spus că se temea că va fi asasinat. Din nefericire, așa s-a și întâmplat.
Tata a avut mereu mulți oameni interesanți în jurul lui – avocați, diplomați, de regulă oameni importanți. El însuși era un om foarte sofisticat și inteligent, foarte distractiv și fermecător. Toți voiau să-l aibă în preajmă! În plus, era și foarte elegant în felul în care se îmbrăca. Avea gusturi impecabile.
Ce părere aveți despre felul în care a vorbit despre el familia Benedict?
Ei bine, e de înțeles. Mama mea vitregă era supărată, el chiar a avut o aventură, deci era rănită, furioasă și dornică de răzbunare. Așa că înțeleg lucrul ăsta, așa cum îl înțeleg pe fratele meu George. Nu l-am cunoscut pe Gregory deloc, l-am întâlnit doar o dată. Dar am avut ocazia să petrec un timp cu George și cu soția lui, și am încercat să-i spun niște lucruri despre tata. Soția lui i-a spus: Las-o să vorbească, las-o să-ți spună despre tatăl tău. El a spus doar: Nu vreau să-l cunosc. A crescut cu mama lui și a fost influențat de furia ei. Înțeleg asta. Nu schimbă însă experiența pe care am avut-o eu cu tata. Eu cred că el a vrut mereu să fie un tată bun, iar când a putut să fie, a fost, și când a putut să ajute, a ajutat.
„Își turna un pahar de vin, punea muzică românească, și lacrimile începeau să-i curgă.”
V-a spus vreodată că regretă ce s-a întâmplat?
Nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind despre toate astea. De regulă, tata devenea sentimental și își arăta emoțiile când își amintea de România. Își turna un pahar de vin, punea muzică românească, și lacrimile începeau să-i curgă. Avea un atașament puternic față de țara lui natală. Îi era dor de ea, și nu se putea întoarce, pentru că dezertase din armată. Fusese în Armata Română, care lupta de partea naziștilor, iar el se opunea naziștilor, așa că s-a alăturat americanilor. Pur și simplu nu s-a mai întors în România, la sfârșitul războiului, și s-a dat de partea americanilor. Nu voia să trăiască sub comunism. Și, din moment ce fusese în Armata Română și nu a ascultat ordinul de a se întoarce în România, era considerat dezertor.
S-a mai întors vreodată în România?
S-a întors în România o singură dată, dar timp de mulți ani nu a putut. Până la urmă, a aranjat cu niște oameni ca statutul lui să fie trecut cu vederea și s-a dus într-o vacanță.
A mers singur?
Da, singur. Chiar eu l-am dus la aeroport.
Vă amintiți în ce an a fost asta?
Cred că la începutul anilor ’70.
V-a povestit vreodată despre acea călătorie?
Îmi amintesc doar că mi-a spus că s-a întâlnit cu artiști.
„Ce menajeră? Tu n-ai menajeră. Eu am o menajeră. Du-te și fă-ți patul!”
Ce principii și trăsături de caracter credeți că ați moștenit de la tatăl dvs.?
Sunt destul de studioasă, de silitoare, e posibil să fi luat asta de la el. Și-apoi, cred că de la tata am o dragoste față de America. El chiar a iubit America – principiile, libertatea, idealurile. Și eu, la fel, și cred că de la el am moștenit asta. Cred în democrație, în oameni care se luptă pentru ei și drepturile lor.
Când m-a dus prima oară la școală, în Lausanne, sfatul pe care mi l-a dat a fost: Stai departe de oamenii proști, pot fi periculoși! Unii dintre copiii de la acea școală din Lausanne erau destul de răi, și cred că tata încerca să mă pregătească. Probabil că și el avusese niște experiențe neplăcute la școala militară.
Cred că părinții lui au fost proprietari de pământ, iar el avea o percepție mai aristocratică asupra vieții, dar mereu m-a îndemnat să am mult respect pentru oamenii care muncesc. Când eram în Elveția cu el, era ziua mea și m-am trezit și m-am dus la micul-dejun, iar el m-a întrebat: Ți-ai făcut patul? Și i-am spus: Nu, o să-l facă menajera. Iar el a zis: Ce menajeră? Tu n-ai menajeră. Eu am o menajeră. Du-te și fă-ți patul! I-am zis: Dar e ziua mea!, iar el a spus: Perfect, e cel mai bun moment să înveți o lecție! Mereu mi-a spus să respect oamenii care muncesc și să nu-i privesc de sus. M-a învățat multe lucruri bune, m-a învățat să am un caracter bun.
Cum a reacționat când a văzut că v-ați dus, împreună cu mama dvs., și ați depus mărturie, la tribunal, în favoarea lui Gambi, în procesul de anulare a căsătoriei lor?
Mulți ani mai târziu, mi-a spus: Înțeleg, ai fost influențată de mama ta și de mama ta vitregă. Și așa a fost, în principiu. Cred că unele lucruri pe care mama mea vitregă le-a spus la tribunal nu erau adevărate. A inventat o poveste cum că tata ar fi venit cu o armă și ar fi încercat să-i ia pe frații mei (n.r. Gheorghe Mihail și Grigore, cei doi copii pe care Andrei i-a avut cu Gamble). Cred că mințea.
Image may be NSFW. Clik here to view.Octombrie 1964: Helma și Georgette Porumbeanu depun mărturie, la un tribunal din New York, pentru anularea căsătoriei dintre Gamble și Andrei.
A mai spus că era agresiv și că „a avut aventuri cu mai multe femei”.
Eu știu doar de o singură aventură pe care a avut-o, cea care a și rupt relația dintre ei (n.r. când Gamble și Andrei locuiau la Roma). Se poate să fi avut și alte aventuri, nu știu. Dar un lucru știu sigur despre tatăl meu: nu ar fi ridicat niciodată mâna la o femeie sau la un copil. Era un om iubitor, nu un bătăuș. Așa că tot ce a spus Gamble că s-ar fi întâmplat în acest sens, nu cred. Mama și tata au avut o relație tumultuoasă, s-au certat de multe ori, dar niciodată nu a lovit-o. Nici pe mine. Gamble era doar dornică de răzbunare. Era foarte tânără, când l-a întâlnit i-a luat mințile. Nu era pregătită să facă față unui bărbat care era mai complex și care avusese multe experiențe de viață.
Image may be NSFW. Clik here to view.Gamble Benedict și-a înfruntat întreaga familie și a fugit de acasă pentru a se căsători cu Andrei. Aici, surprinși la Paris, în ianuarie 1960.
Credeți că acesta a fost principalul motiv pentru care lucrurile nu au mers bine între ei?
A fost unul dintre motive, da. Și-apoi, Gamble și familia ei erau puritani. Tata avea sânge latin. Aveau un fond foarte diferit și cred că exista un mare contrast psihologic între ei.
În plus, mai era și „Grammie” Katharine, bunica lui Gamble… A acceptat vreodată căsnicia lor?
Nu. A dezmoștenit-o pe Gamble (n.r. Katharine Benedict chiar îi spusese lui Andrei: „O dezmoștenesc pe Gamble dacă se mărită cu tine!”. Andrei i-ar fi răspuns: „M-aș însura cu ea și dacă n-ar avea un sfanț.”). Singura moștenire pe care a primit-o a fost de la mama ei – Josephine, care, după cum știi, s-a sinucis – iar asta a fost o jumătate de milion de dolari. În rest, bunica ei a stipulat în testamentul său ca urmașii lui Gamble să-și primească moștenirea numai după moartea mamei lor. Deci ea n-a primit niciodată cele 20 de milioane de dolari. Eram cu tata și cu Gamble în Como, Italia – cred că asta a fost în 1963 -, când au primit un telefon de la avocat, care le-a spus că bunica ei tocmai își întocmise testamentul și o eliminase din acte.
Deci singura moștenire pe care a primit-o a fost de 500.000 de dolari?
Da, de la mama ei. Aceștia erau bani asupra cărora bunica nu avea drept legal. Cred că fratele lui Gamble, Doug, a primit și el jumătate de milion.
O anecdotă interesantă pe care mi-a spus-o tata a fost despre ziua în care a întâlnit-o prima oară pe Katharine, în conacul ei din Manhattan. I-a arătat niște schițe de Albrecht Dürer, era foarte mândră de faptul că avea vreo 150. Tata a întrebat-o: De ce nu le dați în chirie, la muzee? Ea a spus: A, nu, oamenii ar ști atunci că sunt bogată.Dar lumea știe deja că sunteți bogată!, i-ar fi spus tata. Iar ea a răspuns: Da, dar n-aș vrea să știe că sunt chiar atât de bogată! Cred că poți să-ți dai seama de diferența dintre ea și el.
De la Gamble știu că bunica ei mergea la târguri de chilipiruri, din astea care se făceau în beciuri, și că avea niște spații închiriate în oraș. Gamble mi-a povestit că o lua cu ea să adune chiriile de la imigranții aceia amărâți care stăteau la ea în chirie. Deci era o demarcație clară între mentalitatea ei și cea a tatălui meu.
„Apoi am aflat că a fost tâlhărit și bătut, la metrou, și a ajuns la spital.”
Ce s-a întâmplat după ce căsătoria lui Andrei și a lui Gamble a fost anulată?
Aceea a fost o lungă perioadă de pauză, în care nu am mai vorbit cu tata, nici nu am mai auzit nimic de el. Nu prea știu ce s-a întâmplat. La un moment dat, m-a sunat și am luat prânzul împreună. Asta a fost când lucra pentru acea agenție de PR din New York, cred că în 1968 sau 1969. Avea o funcție executivă în agenție, mi-amintesc că l-am vizitat la birou. Nu știu cât timp a lucrat acolo.
Și ce a făcut după aceea?
Știu că a fost manager de restaurant pentru o vreme.
Știți la ce restaurant?
Nu-mi amintesc numele.
Trăia cu cineva în New York?
Era cu o altă femeie bogată, nu i-am reținut numele, familia ei era în afaceri imobiliare. Ne-am dus toți și am mâncat împreună. Stătea cu această femeie într-un apartament din New York, asta e tot ce știu. După aceea, n-am mai vorbit cu el o perioadă destul de lungă. Apoi am aflat că a fost tâlhărit și bătut, la metrou, și a ajuns la spital.
Vă amintiți când s-a întâmplat asta?
Trebuie să fie fost spre sfârșitul anilor ’80, poate cu un an sau doi înainte să se îmbolnăvească și să moară. Când s-a externat din spital, după tâlhărie, ne-am întâlnit și am luat cina.
După aceea ați ținut legătura?
Da, am vorbit la telefon periodic, dar nu ne-am mai întâlnit decât atunci, când tocmai fusese externat din spital, după episodul de la metrou. Aceea a fost ultima oară când l-am văzut. Apoi s-a îmbolnăvit grav, a fost internat la Spitalul Veteranilor din New York și a murit acolo, de cancer pulmonar.
A fost un fumător pătimaș, fuma câte trei pachete de țigări pe zi. Și bea foarte mult. Cu o zi înainte să fie externat din spital, m-am dus la el în vizită. M-a chemat lângă fereastră și mi-a zis: Vezi magazinul ăla de băuturi de peste drum? Te duci până acolo să-mi iei o sticlă de whiskey? L-am refuzat. Poate nu trebuia, pentru că era deja, oricum, alcoolic avansat.
Cum ați aflat că s-a îmbolnăvit de cancer?
M-a sunat prietenul lui, un prieten pe care-l avea de ani de zile.
A murit în 1988, dar știți când a primit diagnosticul? A făcut tratament?
Nu știu. Amicul lui m-a sunat, chiar înainte ca tata să moară, ca să-mi spună că era foarte bolnav. Abia după aceea am aflat că avea cancer. Nu l-am vizitat când s-a îmbolnăvit. Am aflat prea târziu…
Cum se simțea când l-ați văzut ultima oară? Cum arăta?
Arăta grozav, spilcuit ca întotdeauna. Chiar dacă nu purta haine scumpe, reușea să arate elegant. N-a fost niciodată vorba doar de haine, ci de prezența lui.
Ce vă amintiți în legătură cu acea întâlnire?
Îmi amintesc că mi-a spus: Când o să mor, vreau să fiu înmormântat la Cimitirul Arlington. Eu am zis: Bine, iar el mi-a răspuns: Nu, vorbesc serios, trebuie să te lupți, mi se datorează lucrul ăsta! Așa că mă bucur că a fost înmormântat acolo, știu că era foarte important pentru el.
Când a murit, am primit un telefon de la Spitalul Veteranilor din New York, iar prietenul lui mi-a spus: Totul e aranjat, o să fie îngropat la Arlington. M-am dus la înmormântare și eram singura rudă de acolo. Nu mi-a venit să cred cât de frumos au organizat totul. Managerul de la Arlington era acolo, și o femeie care să mă ajute și să mă consoleze, în caz că mă prăbușeam. Un capelan militar a citit o slujbă. Și apoi a urmat salutul celor 21 de salve. Au fost 21 de soldați care au tras focuri în aer, toți în același timp. M-a speriat la început, nu mă așteptam. S-a auzit foarte tare. A fost și un om care a sunat din goarnă și a cântat melodia tradițională în astfel de momente. Apoi soldații au înfășurat steagul cu grijă, foarte solemni, purtau mănuși albe. Și unul dintre ei mi-a dat mie steagul.
Este o mare onoare, în armată, să fii înmormântat la Arlington, și știu că tata ar fi fost mândru.
Frații dvs. l-au mai văzut vreodată?
Deloc. Din păcate, Gamble nu l-a lăsat să-i vadă. Probabil că George și-ar aminti de el puțin, pentru că a fost cu el în Elveția cam până la vârsta de patru ani.
Mi-ați spus că n-ați avut niciodată ocazia să-l cunoașteți bine pe celălalt frate al dvs., Gregory. De ce?
Nu, nu l-am cunoscut bine. L-am întâlnit o singură dată, lucra ca DJ într-un club din Philadelphia. Eu stăteam cu niște prieteni în New Jersey și m-am dus să-l văd. Dar n-am putut vorbi cu el prea mult, pentru că lucra. Am vorbit puțin, în timpul pauzelor lui. Practic, doar ne-am întâlnit. Dar cu George am petrecut un timp, în casa lui din Orange County, Los Angeles. Mai târziu s-a mutat în Maryland.
Ce părere aveați despre Gamble? Ce fel de persoană era?
Am plăcut-o mult. Am fost prietene. Era foarte grațioasă, foarte drăguță și bună, și mă susținea foarte mult. Ea avea 21 de ani, eu aveam 14, mi-era mai mult ca o soră mai mare sau ca o prietenă. Nu pot spune ceva rău despre felul ei de a fi. Era foarte atentă și cu tata, și cu musafirii, era o femeie foarte plăcută. Tata n-a spus niciodată un cuvânt rău despre ea, iar eu nu am nimic împotriva ei.
Ați păstrat legătura?
Am vorbit cu ea de câteva ori, prin email, apoi am pierdut legătura. Nu s-a întâmplat nimic, dar cred că era puțin ciudat. Trecuseră toți acești ani, se întâmplaseră prea multe. Dar a venit și m-a vizitat în Los Angeles, cu George, cu soția lui și cu fiul lor.
Viața dvs. cum a fost?
Am lucrat o perioadă ca model, în New York, iar apoi m-am dus la Școala de Actorie „Stella Adler”, timp de patru ani. După aceea am venit aici cu Stella. De fapt, asta m-a adus în Los Angeles.
Cu Stella însăși? Uau!
Stella preda la New York în timpul anului, iar vara preda în Los Angeles. O parte dintre noi, studenții, am venit să luăm parte la cursurile ei. Nu am venit, la propriu, cu Stella în același avion. După aceea, însă, nu am urmat o carieră în actorie.
De ce?
De fapt, nu m-am dus la Stella ca să învăț actorie. Stăteam de vorbă cu un prieten, care e dramarurg, despre ce voiam să fac în viață. I-am spus că vreau să scriu. El mi-a sugerat să merg la Stella Adler. L-am întrebat: De ce? Ea e profesoară de actorie. Și mi-a explicat că Stella era mult mai bună pentru scriitori și regizori decât pentru actori. Când m-am dus la cursurile ei, am aflat că avea dreptate. Apoi am luat niște cursuri de jurnalism, la UCLA (n.r. University of California, Los Angeles) și am lucrat la trustul Burda.
Cred că tatăl dvs. s-a bucurat să vă vadă făcând asta.
Da, cât am lucrat la Burda era încântat.
„Categoric, România e o mare parte din mine.”
V-ați simțit vreodată diferită, în State, pentru faptul că părinții dvs. erau veniți din altă parte?
Da. Primul lucru care-mi vine în minte este din perioada de după primii mei ani de școală în Germania. După război existase această tendință de eliminare a oricărei urme de naționalism, iar eu am fost mai degrabă surprinsă când am revenit în America. Cred că eram în clasa a treia când toți copii, la școală, rosteau jurământul patriotic. Îmi amintesc că nu-mi plăcea cum îl spuneau toți, ca niște mici soldați, bâlbâind niște cuvinte pe care nici unul dintre noi nu le înțelegeam, la vârsta aceea. Nu-mi plăcea să spun jurământul, și din cauza asta am fost chemată în biroul directorului.
Altfel, copiii erau în general interesați să afle de unde eram, erau buni și toleranți, deci n-am avut probleme. Faptul că părinții mei erau de altundeva m-a transformat într-un fel de curiozitate în rândul copiilor, deci de fapt m-a ajutat să-mi fac prieteni.
Există o parte a dvs. care simțiți că e profund românească?
Cu siguranță, cred asta. E mai degrabă un lucru pe care-l simt decât unul pe care să-l pot verbaliza, dar am fost crescută în muzica și cultura românească, și cu acel sentiment de dor pe care tata îl avea față de țară. Categoric, România e o mare parte din mine.
Credeți că tatăl dvs. a fost fericit?
Cred că a fost fericit atunci când a fost fericit. S-a adaptat situației, știi? S-a bucurat de viață din plin, atunci când a putut, iar când n-a putut, a băut. N-a fost perfect, a avut slăbiciunile lui – băutura, fumatul, femeile. Dar când era fericit, era foarte fericit, și voia ca toată lumea din jur să fie fericită. A avut o personalitate foarte generoasă.
Când închideți ochii și vă gândiți la el, ce vedeți?
Îl văd zâmbind, bucurându-se de viață. Mereu a avut acea joi de vivre.
***
Citiți întreaga poveste a cuplului Andrei Porumbeanu și Gamble Benedict și aflați ce reacție au avut Gamble și George, unul dintre fiii lui Andrei, atunci când i-am contactat.
SURSE FOTO:
Arhiva personală a doamnei Georgette Porumbeanu, pentru LaRevista.ro
LIFE, ediția din 25 ianuarie 1960 și ediția din 18 aprilie 1960
În 4 octombrie l-am fi aniversat pe Moțu Pittiș, omul care a dat noi înțelesuri teatrului, poeziei, muzicii, emisiunilor de radio. Casa de Producție TVR vă propune o aducere aminte Florian Pittiș, difuzând spectacolul „Nu sunt Turnul Eiffel”, alături de un portret emoționant al artistului. Materialul cuprinde imagini spectaculoase din Arhiva TVR, precum și interviuri cu cei care l-au cunoscut pe Pittiș și cei care i-au fost apropiați. Printre aceștia se numără și actrița Mariana Mihuț, care a vorbit cu multă tandrețe, într-un interviu exclusiv, despre prietenul și partenerul ei de scenă.
„Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, în regia lui Cornel Todea și Boris Ciobanu. Experimentul, vizual sau narativ, a fost întotdeauna pe placul lui Pittiș, un om cu două mari pasiuni – teatrul și muzica, care se întâlneau prin cuvânt, în spectacolele sale de poezie.
Cornel Todea, regizor al filmului „Adio, dragă Nela”, prieten bun cu Moţu Pittiș, şi-l amintea ca pe „un rebel pentru cauza poeziei vieţii. Un rebel care a iubit viaţa prin ce a gândit, prin ce a făptuit, prin ce a dăruit… O energie contagioasă, pe care o risipea fără grija de a păstra rezerve pentru ziua de mâine, o bucurie de a trăi pentru bucuria celorlalţi. Aşa l-am cunoscut, în 1969, când a acceptat propunerea făcută de mine în calitate de regizor, ca, asociat cu Monica Ghiuţă, să pornim împreună la realizarea unuia dintre primele tele-play-uri ale televiziunii naţionale. Spectacolul-film TV, pornit de la piesa cu acelaşi nume a Ecaterinei Oproiu, se chema Nu sunt Turnul Eiffel. O aventură pe gustul lui. Porneam cu exuberantă inconştienţă să fabricăm un produs care avea, graţie, prin excelenţă, atmosferei pe care Moţu Pittiş o crea în timpul lucrului, să câştige o bătălie cu produse ale unor televiziuni de renume”.
Despre Moțu Pittiș a povestit, într-un interviu exclusiv acordat Casei de Producție TVR, și Mariana Mihuț, actrița care i-a dat replica în sute de spectacole, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Valentin și Valentina”, „Furtuna”, „Lungul drum al zilei către noapte”.
MARIANA MIHUȚ, în dialog cu ADA-MARIA ICHIM (Casa de Producție TVR)
MM: „Mincinosul”, „A 12-a Noapte”, regie colectivă; „Valentin și Valentina”; „Lungul drum al zilei către noapte”; „Bună seara, domnule Wilde”, musical la Teatrul Nottara, făcut de Alexandru Bocăneț, „Poezia muzicii tinere”, „Cum se numeau cei patru Beatles-i”, regie și traducere Moțu. La televiziune, „Nebunia lui Pantalone”, făcut de Tatos; imens de mult. Nici nu știu dacă sunt toate. A tradus multe piese, unele și pentru mine, vreo două-trei.
Cum l-ați cunoscut?
MM: Ne-am cunoscut în timpul studenției. Era coleg cu Andrei Șerban. A intrat cu un an mai târziu la facultate. După aceea ne-am întâlnit la televiziune. Colabora cu televiziunea. Și eu colaboram. De studentă aveam o emisiune săptămânală permanentă, și în cadrul acelei emisiuni care se chema „Joia Tineretului”, și pe care o prezentam cu Valentin Plătăreanu, am cunoscut foarte mulți tineri poeți – Blandiana, Păunescu, Marin Sorescu, care tocmai debutase. Moțu și colegii lui veneau să recite. Făceam teatru, pe viu, în studioul din strada în Molière. În hambarul acela imens făceam de toate, și teatru, și dans. Atunci l-am cunoscut. Am jucat împreună în tot soiul de scenete, studenți fiind.
Cum era ca partener de scenă?
MM: A fost unul dintre partenerii mei de scenă preferați pentru că era la fel de pasionat și de nebun ca mine. Dacă nu chiar mai tare. Foarte concentrat, foarte profesionist, perfecționist. Și era o bucurie să joci cu el. Era o foarte, foarte mare bucurie, pentru că în același timp era și spontan. Și gusta o glumă bună în timpul unui spectacol, și gusta faptul că te adaptai la situația creată. Am jucat în atâtea turnee, și condițiile erau mereu altele, și am avut atâtea sute și sute de spectacole împreună, încât deja cred că ne simțeam foarte bine pe scenă. Ne simțeam unul pe celălalt pe scenă. Era un partener minunat.
Am impresia că pentru el teatrul era viața.
MM: Da, și muzica. Dar în prima parte a vieții lui, el era total dedicat teatrului. În anul în care nu a intrat la institut, el a stat la electrică și a lucrat la lumini, de dimineața până noaptea și de noaptea până dimineața. Cunoștea teatrul cu adevărat. Teatrul Bulandra. Era îndrăgostit de Teatrul Bulandra și era total delicat acestui teatru. După aceea, lucrurile s-au mai schimbat. Cu vremea, cu vremurile. Muzica a avut la un moment dat același regim ca și teatrul, și după aceea muzica a fost pe primul plan. Dar păcat, pentru că teatrul a pierdut un actor foarte mare.
Cum a influențat muzica lui o generație?
MM: La început chiar mă speriam, pentru că aveam turnee prin țară și veneau grupuri de tineri să îl aștepte înainte și după spectacol. Uneori, aveau mutre mai ciudate și mie mi-era frică, îi spuneam „Moțu, nu te duce pentru că ai să mănânci bătaie!” Discutau despre muzică. El făcea rost, nu știu cum, de ultimele noutăți. Și era la curent cu absolut tot ce se întâmpla în lume în materie de muzică rock, mai ales. Asta îi atrăgea pe tineri, faptul că avea noutăți. După aceea a făcut spectacolele acelea extraordinare, muzică și poezie. Erau neîncăpătoare sălile de la Grădina Icoanei când avea Moțu spectacol, unde avea tot soiul de invitați – poeți, muzicieni, actori care recitau lângă el, recita și el și apoi le punea muzică bună.
PMT (Poezia Muzicii Tinere) coincidea cu o formă de manifestare hippie. Ce a însemnat ca gen de muzică, ce alegea?
MM: Alegea de toate, dar de cea mai bună calitate. Augustin Doinaș. Sorescu… Cred că prin serile acestea dedicate tineretului, i-a ajutat foarte mult. Ar fi bine să-și găsească și tinerii din ziua de azi un Moțu Pittiș care să le ofere asemenea lecții de cultură, de poezie, de literatură și de muzică bună. De aceea îi și simțim lipsa.
Era un actor total?
MM: Da. Moțu dansa extraordinar, recita, mima. El a jucat în „Lungul drum al zilei către noapte”, un rol absolut remarcabil (Edmund – „Lungul drum al zilei către noapte”, de Eugene O’Neill, regia Liviu Ciulei, 1976). Era formidabil de profund și de tragic, pentru că așa era rolul. Era și Ariel (Ariel – „Furtuna”, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1978), era și un dansator extraordinar în „Bună seara, domnule Wilde”, spectacolul pe care l-am făcut noi în premieră mondială, la Teatrul Nottara, în regia lui Bocăneț. Am atâtea amintiri, din atâtea sute și sute, poate chiar mii de spectacole pe care le-am jucat împreună.
Avea vreun ritual înainte de a intra în scenă?
MM: Da. Poate se ruga, dar era un lucru foarte intim. Așa cum fiecare dintre noi are momentul lui de intimitate înainte de a intra în scenă și nu o faci cu altcineva de față, ești numai tu și cu Dumnezeu. Cred că făcea lucrul acesta. Dar își făcea și exerciții de dicție, exerciții de suflu. Atunci când jucam „Furtuna”, și juca Ariel, știu foarte bine că se pregătea două zile. Nu mânca anumite lucruri și avea un soi de, realmente, de înălțare. În momentul în care intra în scenă, ni se părea nouă, și eu cred că și era, ușor nepământean. Se concentra foarte bine. Avea această calitate de a fi un … spirit, până la urmă. Era o bucurie să te uiți la el. De altfel, Irina Petrescu spunea, după ce Moțu ne-a părăsit, că el este Ariel-ul Teatrului Bulandra. Era un om foarte, foarte iubit. Tinerii îl adorau. Nu știu dacă și colegii, în aceeași măsură, dar admirația și respectul pentru seriozitatea și profesionalismul lui au rămas în unii dintre noi, care am jucat cu el.
MM: Eram invitată, printre alții, să recit poezie. Moțu era moderatorul și, la un moment dat, când simțea el, punea muzică, recitam. Spectacolele nu semănau unul cu celălalt, erau nepregătite. Erai pe scenă, spectatorii, copiii, tinerii, erau de jur împrejur. Se stabilea o comunicare.
Era o formă de frondă?
MM: Nu neapărat și nu întotdeauna. Era bucuria de a împărtăși împreună frumosul. Erau și momente de frondă. Aveam pe ce ne supăra. Aveam pentru ce protesta. Dar nu era numai aceasta, era peste.
Moțu iubea foarte mult oamenii talentați. Era atât de fericit când descoperea un talent. De exemplu, era absolut fascinat de Emilia Popescu. Atunci debuta. Au jucat împreună în „Câinele grădinarului”, cred. Spunea: „S-a născut o stea, este absolut formidabilă.” Și era fericit când întâlnea talente.
Când îi simțiți cel mai tare lipsa?
MM: La repetiții. Nu întâlnești întotdeauna un partener atât de receptiv și deschis cum era Moțu. Dar aceasta este o foarte mică parte din cât am putea spune.
Îi făcea mare plăcere să împărtășească celorlalți din noutățile pe care le aflase. Am fost în ’79 în turneu în America, și Rod Stewart tocmai lansase un disc și avea concert. Biletele erau foarte scumpe, erau diurna pe câteva zile. Nu s-au găsit prea mulți amatori să meargă cu el la concert., dar eu am vrut să-l văd pe Rod Stewart și am fost împreună cu Moțu, în 79, la concert la Rod Stewart. Și, într-adevăr, m-a marcat pe viață, pentru că a fost un eveniment în care am fost mai vie ca niciodată. O amintire de la Moțu.
Era un om foarte bun. Un prieten bun și un om care făcea bine celor din jur. Îmi amintesc un turneu foarte lung cu „Valentin și Valentina”, prin Moldova. Mama lui din spectacol, actrița Gina Petrini, trecea printr-un moment mai greu și suferea. Și s-a gândit Moțu cum să o înveselim nițel, era tare tristă și nefericită. Într-o librărie, dintr-unul din orașele străbătute, am găsit niște broaște de tinichea, cu arc și care aveau smoală într-un punct, cu o clapă. Noi am cumpărat toate broaștele din librărie și le-am făcut să sară prin autobuz și i-am smuls un zâmbet Ginei Petrini, și tuturor de altfel.
Era plăcut să trăiești lângă el în turnee, în repetiții, în spectacole. De multe ori ne și certam după, mai ales după „Cum se numeau cei patru Beatles-i” unde el era și traducător, și regizor, și interpret. Tot căuta perfecțiunea și eu nu mai înțelegeam ce voia de la mine. Până la urmă ne împăcam.
A fost un om al Renașterii printre noi, o foarte scurtă bucată de timp. Era viu, și adevărat, și de aceea îmi e atât de dor. Atunci când mi-e dor de prieteni, mi-e dor de Moțu. Este unul dintre oamenii care m-au marcat și cu cât trece timpul, cu atât îmi dau seama mai mult de lucrul acesta. Și mulțumesc că vorbiți despre el.
***
Mai multe despre acest „om al Renașterii” care a trăit în timpurile moderne – Moțu Pittiș, puteți descoperi în documentarul Danielei Ciolan, un micro-portret incluzând imagini spectaculoase din Arhiva TVR, precum și interviuri cu cei care l-au cunoscut, cei care i-au fost apropiați: regizori, actori, muzicieni, cantautori, realizatori de televiziune şi radio: Mircea Neacşa, Andrei Dorobanţu, Ducu Bertzi, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Alexandru Darie, Mircea Diaconu. Portretul Florian Pittiș este programat chiar înaintea spectacolului „Nu sunt turnul Eiffel”.
„NU SUNT TURNUL EIFFEL”
De Ecaterina Oproiu
În distribuție: Monica Ghiuță, Florian Pittiș.
Scenografia: Doina Levința
Un film de Cornel Todea și Boris Ciobanu
TVR Moldova sâmbătă, 30 septembrie, 16.00
TVR Internațional sâmbătă, 30 septembrie, ora 18.00 – ora României
TVR3 duminică, 1 octombrie, ora 20.00
TVR 2 luni, 2 octombrie, ora 21.10
