Am cunoscut-o pe Liliana Levința într-o zi de noiembrie, în 2006. Prima noastră întâlnire a fost scurtă, nu era timp de discuții: în ziua aceea începeam munca la ziarul Gardianul și trebuia să plec pe teren, la un proces, așa că am schimbat doar câteva vorbe și-am dispărut din redacție.

Au trecut câteva săptămâni până am început să ne cunoaștem, și n-am știut, atunci, că drumul comun pe care-l aveam de parcurs în următorii ani o să ne lege atât de strâns. Am lucrat împreună, zi de zi, șase zile pe săptămână, până în ianuarie 2010, când Gardianul a murit. Mii de articole s-au publicat în acei ani, sute de cafele s-au băut în birourile noastre de la Casa Presei, camioane de țigări s-au fumat, iar pereții aceia vechi au fost martori la multe înjurături și lacrimi – viața de redacție e stresantă! – și la fel de multe hohote de râs. Au fost, cum spune și Liliana, cei mai frumoși ani ai noștri în presă. Ne-am amintit de ei, în acest interviu, în care am invitat-o pe Levința să vorbească și despre lucruri despre care discută rar: copilăria și familia ei, debutul ei în presă, în perioada în care aceasta avea încă forța să schimbe lumea, și statutul de azi al jurnaliștilor. Liliana, care în ultimii ani a devenit publicist comentator în televiziune, mi-a răspuns la întrebări în doar două zile, cu deschiderea și sinceritatea pe care i le știu dintotdeauna.

Nu cred că oamenii ştiu, aşa că aş vrea să te întreb: unde te-ai născut şi unde ai copilărit?

M-am născut în Bucureşti, şi tot aici am copilărit, cu excepţia vacanțelor de vară, când eram trimisă la bunici, în Siliştea Gumeşti, locul de naştere al scriitorului Marin Preda. Copilăria mea a fost marcată de poveştile bunicii despre toate întâmplările din sat. Pentru orice situaţie de viaţă, ea avea un exemplu din sat, cu numele protagoniştilor. Şi, întotdeauna, povestea începea cu numele, porecla şi numele soţului sau soţiei acelui personaj.

Ai o familie mare?

Până la zece ani, am fost eu şi sora mea, Camelia. După aceea, mama s-a recăsătorit şi a mai făcut trei băieţi. Deci suntem cinci copii în familie.

Am avut o copilărie grea, presărată cu multe lipsuri. Nu ne-a lipsit niciodată mâncarea de pe masă, dar ne-au lipsit multe lucruri pe care ni le doream, inclusiv timpul de joacă. Îmi amintesc că îmi doream patine cu rotile, câteodată o pereche de încălţări frumoase, şi de cele mai multe ori, bani de îngheţată. De la zece ani, a trebuit să fiu „bona” primului meu frate, care avea numai trei luni. Pe vremea aceea nu exista concediu de maternitate, iar mama trebuia să muncească. Deşi în viziunea mea de atunci copilăria mi se părea nefericită, acum îmi dau seama că totul era o chestie de perspectivă. Anii aceia m-au pregătit pentru viaţă.

Eşti apropiată de frații tăi?

Cu toţi fraţii mă înţeleg foarte bine, dar „sufletul meu pereche” e sora mea.

Liliana și Camelia Levința, împreună cu Michael Bolton

Ce legătură de rudenie există, mai exact, între familia ta şi creatoarea de modă Doina Levința?

În realitate, nu ştiu ce legătură de rudenie este între mine şi Doina Levința. Ştiu doar că tatăl ei era văr primar cu bunicul meu din partea tatălui, ceea ce înseamnă că ea era verişoară de-a doua cu tatăl meu.

Nu avem relaţii apropiate. Ne salutăm când ne întâlnim, dar cam atât. Uneori am impresia că refuză să creadă că suntem rude; prin urmare, aleg să o respect de la distanţă şi să nu-i tulbur intimitatea.

Numele de Levința are, categoric, o rezonanţă superbă, pe lângă faptul că e foarte cunoscut. Cât de mult te-a ajutat, mai ales în carieră?

Numele nu m-a ajutat în carieră. Nu am fost angajată niciodată, nicăieri, datorită numelui. Sau, cel puţin, nu ştiu eu. În schimb, pentru că Doina a fost şi este un om foarte respectat în lumea artistică şi a modei, o parte din acest respect mi s-a atribuit şi mie. Uneori, interlocutorii mei ţineau neapărat să-mi spună, cu o mândrie nedisimulată, că au avut onoarea să lucreze cu ea.

Ce-ţi doreai să faci, când erai puştoaică? Ce te visai?

Când eram mică de tot, îmi doream să mă fac asistentă medicală. Eram fascinată de seringi. Prin liceu, mi-am dorit să mă fac avocat. Mi-am şi depus dosarul la Drept, imediat după terminarea liceului, dar, pentru că era doar cu câteva luni înainte de Revoluţie, înscrierea mi-a fost respinsă pentru că nu aveam „dosarul bun”. Aveam două mătuşi din partea tatălui emigrate în Australia, pentru că unul din unchii mei fusese disident politic. Pe urmă a venit Revoluţia, şi aş fi putut să mă înscriu la Drept, dar, nu ştiu din ce motive, nu am mai făcut-o. Probabil că nu fusese un vis atât de puternic. Dar meseria de jurnalist mi s-a potrivit cel mai bine.

Până la urmă, ce ai ales să studiezi şi cum ai intrat în presă?

Când am intrat în presă eram studentă la Filologie. Nu am fost angajată datorită studiilor, ci datorită curajului meu de a apela la Ion Cristoiu să repare o nedreptate care mi se făcuse. După câteva minute în biroul lui, mi-a propus să mă angajez la Evenimentul Zilei. Am spus „da” pe loc. A fost cea mai bună decizie din viaţa mea, deşi eram extrem de nesigură pe mine în acel moment. În amintesc că, a doua zi de la angajare, am vrut să ies pur şi simplu pe uşă şi să nu mă mai întorc niciodată. N-am mai apucat, pentru că m-am întâlnit pe hol cu şeful meu direct, care m-a chemat la el în birou, şi… cam asta a fost.

Cum şi de ce te-ai specializat în jurnalismul despre celebrităţi?

Când m-am angajat, Ion Cristoiu m-a întrebat în ce domeniu vreau să mă specializez. Am ales pe loc showbiz. Pentru că, înainte de Revoluţie, singura revistă care îţi arăta puţin lumea de dincolo de graniţele ţării era revista Cinema, eram fascinată de vedete. Cu mintea de acum, nu aş mai alege showbiz, ci politică.

Împreună cu Loredana și regizorul Francis Ford Coppola

Crezi că există, aşa cum se spune, un „drog” al jurnalismului, de care nu te mai poţi lecui?

Nu ştiu dacă există un drog al jurnalismului, dar ştiu că, dacă ai chemare pentru asta, e ceva care îşi pune amprenta pe tine ca personalitate.

Mulţi dintre colegii mei s-au lăsat de presă. Şi cred că cei mai mulţi s-au lăsat din motive financiare. În România, nu poţi trăi decent ca jurnalist de presa scrisă. Cei care au mai rămas, din punctul meu de vedere, sunt ca un fel de „preoți”. Fac meseria asta indiferent de preţ. Şi aici nu mă refer la jurnaliştii de scandal, care umplu nişte spaţii pe site-uri, indiferent dacă ceea ce scriu e adevărat sau nu. Din păcate, numărul lor e covârşitor.

Cum crezi că s-ar putea adapta la noua realitate jurnaliştii de presă scrisă? Ca de întors la statutul de dinainte nu văd cum ar putea s-o facă…

Există un element care nu ar trebui să dispară din presa scrisă, indiferent de tendinţele vremurilor sau de considerentele economice: integritatea personală a jurnalistului. Asta ar trebui să fie singura lui realitate. Cred că, dacă scrii articole la comandă politică sau economică, nu mai eşti jurnalist, eşti eventual un om de PR pentru acea entitate. Sigur, e uşor să judeci din afară. Aş putea să par ipocrită, dar e posibil să fiu doar o romantică incurabilă, pentru că, de fapt, îmi lipseşte mult presa scrisă, aşa cum era.

Cum îţi aminteşti de primii tăi ani de carieră? Ce an era când ai început şi care era atmosfera?

Am început în presa scrisă în iunie 1993, la Evenimentul Zilei. Deşi trecuseră trei ani şi jumătate de la Revoluţie, euforia libertăţii presei încă nu dispăruse. Se scria avid despre orice. Mai ales despre politică. Se formau tabere de opinii, care se schimbau peste noapte. Lumea era avidă de informaţii. Oamenii credeau tot ce citeau în ziare. „A scris în ziar” avea valoare de axiomă care punea capăt aproape oricărei controverse.

Povesteşte-mi şi despre felul în care vă făceaţi meseria – cum vă scriaţi articolele, când nu erau calculatoare? Cum se făcea, la modul practic, un ziar?

Între jurnalişti, concurența era acerbă. Trebuia să vii tot timpul cu exclusivităţi, cu lucruri uimitoare, nemaiauzite. La Evenimentul Zilei erau angajaţi 300 de reporteri. Se scotea un tiraj de 600 de mii de exemplare pe zi. Salariile erau mici, dar pe lângă salariu, se plătea fiecare articol. La sfârşitul lunii, fiecare reporter lua colecţia de ziare a lunii şi îşi trecea pe o coală de hârtie fiecare articol apărut, cu data, titlul şi pagina pe care apăruse articolul. Se numea „acord’”. Banii se câştigau din „acord”. Cu cât aveai mai multe articole, cu atât făceai mai mulţi bani. Prin urmare, se muncea zi şi noapte.

Evenimentul Zilei scotea pe atunci trei ediţii zilnice: la 4:00 – 5:00 dimineaţa, la 8:00 şi la 12:00, la prânz. Nu prea aveam maşini de redacţie, decât pentru lucruri urgente, gen incendii, crime, arestări, accidente grave etc. În rest, ni se decontau abonamente, şi umblam zi şi noapte. Veneam la redacţie, scriam de mână pe foi, ne aşteptam rândul la dactilografe, duceam foile dactilografiate la şeful de secţie sau la redactorul-șef adjunct. Foile alea dactilografiate ajungeau în tipografie, unde culegătorii scriau la o maşină specială, din care ieşea fiecare cuvânt, sub forma unei ştampile de plumb. Fiecare cuvânt era pus într-un chenar mare cât o foaie de ziar. Practic, fiecare articol era scris a doua oară, cuvânt cu cuvânt, de către culegători. După ce se umplea chenarul cu aceste mici ștampile, se ungea totul cu cerneală tipografică, peste care se aşeza o foaie de ziar şi se presa. Uneori, făceam ture de noapte, făcând parte din echipa „cap limpede”. Trebuia să corectăm fiecare greşeală de pe acele foi de ziar, să le încercuim cu pixul şi să le dăm înapoi la culegător. Care se apuca şi făcea alte „ștampiluțe”, de data asta, corectate. Aşa ieşea ziarul. Era fascinant.

Ai nostalgii legate de perioada aceea? Ce ai vrea să aduci înapoi, de-atunci, în presa de azi?

Am nostalgia puterii presei. Fiecare jurnalist era un mic Dumnezeu. Dacă ştia să-şi facă bine meseria, un jurnalist putea să răstoarne un guvern. Jurnalistul avea un cuvânt greu de spus, pentru că nu ajunsese încă să fie corupt şi cumpărat. Chiar şi susţinerea unui ziar pentru un partid politic sau politician se făcea din convingere. Presa încă nu fusese cumpărată, nu era aservită.

La ce ziare şi reviste ai lucrat, mai apoi? Care a fost, să zicem, „şcoala ta de jurnalism”?

Am lucrat la Evenimentul zilei, la Ziua, la Național şi la Gardianul. Dar „școala de jurnalism” am făcut-o la Evenimentul Zilei. Acolo am învăţat cu adevărat ce înseamnă verificarea ştirii, poate şi în urma celebrului articol despre „găina care a născut pui vii”. Acela a fost un moment de cotitură în presa românească, zic eu.

În ce sens?

Acel articol a deteriorat grav, aproape ireparabil, imaginea ziarului Evenimentul zilei. Ani de zile s-a făcut băşcălie pe tema acelui articol. A fost gestul disperat al unui coleg să scrie un articol care să apară în ziar şi să ia „acord”. Mi-e greu să cred că Ion Cristoiu a dat aprobarea de publicare, dar dacă a făcut-o, atunci a luat o decizie nefericită. Asta se întâmplase, cred, înainte de angajarea mea, pentru că eu tot ce-mi amintesc din acea perioadă era „verificarea ştirii din trei surse”. Era dificil, pentru că uneori pur şi simplu nu aveai trei surse.

Care au fost anii tăi cei mai frumoşi în presă?

La Gardianul am crescut cel mai mult din punct de vedere profesional. Mi s-a dat mână liberă să-mi urmez visurile, mi s-au pus la dispoziție toate mijloacele să ajung unde mi-am propus. Aşa am ajuns la concursurile internaţionale Eurovision, premiile Oscar, conferinţe internaţionale etc. Acolo am ajuns redactor-şef adjunct, am condus oameni, mi-am pus amprenta în ziar pe domeniul meu de activitate.

Liliana, în Los Angeles, la premiile Oscar

Cel mai mult regret faptul că ziarul Gardianul nu mai există. Acel ziar a fost „colțul meu de rai”, deşi am avut şi momente grele, în care anumiţi colegi mă călcau pe nervi.

Care sunt oamenii de care se leagă cel mai strâns destinul tău profesional?

Destinul meu profesional se leagă cel mai strâns de Alecu Racoviceanu. Ne-am ajutat unul pe altul. Ne-am ridicat unul pe altul. În 1993, eu l-am prezentat la Evenimentul Zilei, lui Dan Andronic, dacă nu mă înşel. După 12 ani, Alecu mi-a întors favorul, fără să-i cer, şi m-a readus în presă, de care mă lăsasem câţiva ani.

Ce ai învăţat de la Alecu?

De la el am învăţat să nu-mi fie teamă de nimic, să nu-mi fie teamă să spun ce gândesc. El m-a învăţat să-mi cunosc valoarea ca jurnalist şi să-mi respect meseria mai mult decât orice. El m-a învăţat să fiu neiertătoare. În meserie, eu nu iert pe nimeni, la fel ca el. Dacă-ţi baţi joc de mine ca jurnalist, dacă-mi nesocoteşti meseria şi realizările, într-un fel sau altul, indiferent câţi ani trec, mă răzbun. Îţi plătesc cu aceeaşi monedă. Poate nu e bine, dar aşa sunt. Nici măcar nu încerc să mă schimb.

Ce calităţi crezi că trebuie să aibă un bun ziarist?

Un bun ziarist trebuie să fie un bun detectiv. Să nu creadă tot ce i se spune, să cunoască limbajul trupului unui intervievat, să ştie „să citeasca” dincolo de aparenţe, să nu fie santajabil. Un ziarist bun trebuie să ştie să facă diferenţa dintre o ştire de interes public şi o ştire scrisă doar de dragul de a-şi lua salariul, cu preţul discreditării unei persoane care nu merită asta pe termen lung.

Când ai simţit că vocea ta începe să conteze în presă?

Nu ştiu dacă vocea mea mai contează în presă, în sensul strict al cuvântului, pentru că eu nu mai scriu la un ziar. În schimb, contează pentru publicul larg, atunci când apar la TV. Şi spun asta pentru am confirmări. Extrem de des mă opresc oamenii pe stradă sau în magazine şi îmi spun: „Foarte bine i-aţi zis-o, doamnă, ăluia… Parcă îmi citeaţi gandurile”. Păcat că până acum nu mi s-a oferit ocazia să-mi spun părerea şi despre oamenii politici. Ar fi un spectacol de urmărit!

Cât de mult s-a schimbat importanța pe care o are vocea presei? Cât de tare se mai aude ea şi unde? Care mai e puterea jurnaliştilor de a influenţa mentalităţi, de a forma opinii?

Presa şi-a pierdut puterea adevărată. Oamenii nu mai cred nici în prognozele meteo. Nu ştiu dacă jurnaliştii mai au puterea să schimbe opinii. Au mai rămas câţiva „vectori de influență”, deşi termenul e impropriu, pentru că ei au influență doar asupra oamenilor care îi plac din start şi îi respectă dintr-un anumit motiv. Sunt jurnaliști care şi-au câştigat încrederea publicului, în ani de zile. Care îşi respectă meseria, care refuză să scrie minciuni. Nu sunt mulţi, dar e bine că nu au dispărut definitiv. Şi aici mă refer la jurnalişti adevăraţi, nu la „vedete de carton”, care au intrat în relaţii mai mult sau mai puţin nepotrivite.

Cum vezi social media? Cum şi în ce scop o foloseşti? Ce-ţi place şi ce nu, pe Facebook, Instagram, pe bloguri?

Facebook a ajuns un fel de agenţie de ştiri. E ziarul zilnic al multora. Ceea ce e periculos, pentru că are o putere de manipulare enormă. Trebuie să fii bine ancorat în realitate ca să ştii să iei doar ce e bun de pe Facebook, pentru că e o platformă unde au puterea să scrie şi foarte, foarte mulţi proști sau rău intenţionaţi.

Bloguri nu prea citesc, iar cu Instagram-ul nu am reuşit să mă acomodez. Dar lumea mă urmăreşte pe Facebook. Sunt destul de pretenţioasă la ce postez. Şi, recunosc, sunt un pic vanitoasă. Îmi place că oamenii mă urmăresc pentru că îi fac să râdă.

De câţiva ani, eşti mereu invitată la televizor, să comentezi cazuri diverse, mondene sau sociale. Pentru cei care nu știu: cum funcţionează treaba asta, ai un contract cu fiecare televiziune în parte, pentru fiecare colaborare?

Nu am un contract cu fiecare televiziune. Semnez un contract pentru fiecare apariţie în parte. În funcţie de subiect, sunt chemată să comentez. De obicei în controversă. Pentru că realizatorii nu au voie să adopte o poziţie. Ei doar prezintă cazul. Au obligaţia să fie imparţiali. E adevărat că uneori nu reuşesc, dar asta se întâmplă rar. Eu sunt chemată pentru că exprim o poziţie care se pare că e a multor telespectatori.

Bineînţeles că nu toată lumea e de acord cu mine. Am şi eu hater-ii mei. Primesc şi eu înjurături şi critici în mesaje private, pe care am învăţat să nu le iau în seamă, pentru că nu sunt justificate prin argumente. Sunt doar defulări ale unor oameni cărora nu le place că am criticat anumite lucruri, că am spus anumite adevăruri dureroase, sau că eu am o anumită greutate. O să râzi, dar sunt oameni care mă urăsc pentru simplul motiv că nu sunt slabă.

Liliana, Andra și Alice Năstase Buciuta, la ProTV, în platou „La Măruță”

Ce te face să accepţi o invitaţie de la o anumită televiziune şi ce te face să o refuzi?

De obicei refuz invitaţiile la emisiuni în care eu consider că interlocutorii nu merită atenţia mea personală. Asta a fost o situaţie din trecut, de fapt. Acum producătorii ştiu ce aş accepta şi ce nu. Mă cunosc şi ei, după atâţia ani. În general ştiu să mă valorifice ca să facă audienţă.

Ai şi momente când te saturi de tot circul ăsta din lumea mondenă?

Circul din lumea mondenă nu mă afectează. Eu nu mă uit la televizor, nici măcar la emisiunile la care sunt invitată. Pentru că mă enervez. Mă gândesc că aş fi pus altă întrebare, sau aş fi evidenţiat altceva, sau pur şi simplu nu înţeleg de ce se dă importanţă unor anumite personaje. Dar circul monden există peste tot. În toate ţările din lume. Cineva trebuie să o facă şi pe asta, pentru că există un public consumator. Cred, totuşi, că la noi se exagerează câteodată cu anumite poveşti.

Liliana Levința și Andreea Marin

Dacă ai avea propria emisiune, ce format ţi-ar plăcea cel mai mult?

Cel mai mult mi-aş dori o emisiune în care să desfac strat cu strat personalitatea unei vedete. Un interviu lung, în care personajul respectiv să ajungă să spună şi ce nu vrea. În aşa fel încât publicul să-l cunoască cu adevărat. Vieţile vedetelor adevărate sunt incredibil de sinuoase. Mi se întâmplă asta, în viaţa reală, stând vorbă cu diverse persoane. Aud mereu: „N-am mai spus asta nimanui”. Am o intuiţie fenomenală atunci când descos pe cineva. Aş fi putut să fiu poliţistă.

Alături de Florin Chilian

Ştiu că ai legat relaţii apropiate cu multe persoane publice, de-a lungul anilor. Există însă prietenie adevărată între un jurnalist şi o vedetă?

Există prietenii între un jurnalist şi o vedetă. Este o relaţie care se bazează pe foarte multă încredere din partea vedetei respective în ceea ce te priveşte, ca prieten jurnalist. Am ştiut întotdeauna să fac diferenţa între ce mi se spune mie că persoană privată şi ceea ce mi se spune ca jurnalist. E foarte uşor să trădezi încrederea cuiva. E aproape imposibil să o recâştigi.

Eu ştiu enorm de multe secrete despre multe vedete. Lucruri care mi s-au spus într-un moment de slăbiciune. Nu aş putea niciodată să obţin un câştig material sau profesional din asta. Mi s-ar părea că mă murdăresc pe mine, că mă desfiinţez ca om, că mă vând pe centura jurnalismului.

Azi, câte dintre celebrităţile lângă care ai fost aproape poţi spune că ţi-au rămas prietene?

Cea mai apropiată îmi este Luminiţa Anghel. Dar am relaţii foarte apropiate şi cu alte vedete, doar că nu vorbim şi ne vedem aşa de des.

Liliana, împreună cu Luminița Anghel și Crina Matei

De cealaltă parte, care dintre aceste persoane publice de care te-ai apropiat este cea mai mare dezamăgire a ta?

Am avut dezamăgiri, dar nu multe. Sunt vedete cu care am fost foarte bună prietenă, dar între timp, au devenit şi mai mari, şi mai importante, şi au uitat de unde au plecat.

Dintre celebrităţile internaţionale pe care le-ai întâlnit, care dintre ele ţi-au rămas în minte şi de ce? Povesteşte-ne despre Kevin Costner, te rog! Şi despre Boy George, care a refuzat să facă o poză cu voi, la Cerbul de Aur, pentru că nu se dăduse cu ruj. Ţin eu bine minte?

Boy George se pierde în negura timpului. A fost demult. Chiar în primul meu an de jurnalism.
Am intervievat multe staruri internaţionale, dar într-adevăr, interviul de care sunt foarte mândră este cel realizat cu Kevin Costner. M-a frapat impresia pe care i-am lăsat-o. Nici măcar nu am nevoie să mă creadă cineva… Eu ştiu că e adevărat! Eu ştiu că, la sfârşit, m-a luat de mână, ieşind pe uşă, şi mi-a spus:„Niciodată, nimeni, nicăieri în lume, nu mi-a luat un interviu ca tine!” A plecat, iar în maşină i-a povestit de mine managerului, care ulterior mi-a redat discuţia. Managerul mi-a spus că-i pare rău că nu mi-a dat mai mult timp la dispoziţie.

A fost un interviu în care eu nu aveam nici o întrebare notată, şi am ţinut minte fiecare răspuns, cuvânt cu cuvânt. Şi i-am promis lui Costner că am să-i trimit interviul tradus în engleză, fără să uit nimic din ce mi-a spus. Aşa am şi făcut.

Alături de Kevin Costner

Care dintre vedetele pe care le cunoşti crezi că au cea mai neadevărată imagine?

Cred că lumea are o impresie neadevărată despre Cătălin Măruţă. Eu ştiu, pentru că şi eu îl credeam un oportunist până să-l cunosc. Şi eu l-am judecat greşit. Dar publicul larg ştie prea puţin despre generozitatea lui. Ca realizator, poate că îşi urmăreşte interesul. Ca om, este cu totul altă poveste.

Care este, acum, idealul tău profesional? Ce te-ar face fericită?

Mi-ar plăcea să mi se dea şansa să am emisiunea mea. Ştiu că aş face audienţă, că aş aduce ceva nou, ceva adevărat. Dar lumea televiziunii este o lume în care nu prea se vor lucruri de esenţă, nu mai riscă nimeni, nu mai face nimeni experimente. Se pune mult accent pe imagine, pe rating, pe scandaluri.

Şi în plan personal? Ce ai vrea să fie altfel?

În plan personal, aş vrea să nu mai fiu singură. Din păcate, am ajuns la concluzia că bărbaţii mă judecă după imaginea de la televizor. O femeie inteligentă, cu opinii, e greu de suportat zilnic.

Ce cauţi la un bărbat? Ce-ţi atrage atenţia, ce-ţi câştigă încrederea, ce-ţi doreşti?

Nu am o tipologie anume. Nu există om căruia să-i lipsească total defectele. Pot doar să spun ce nu aş putea accepta la un bărbat: prostia şi penibilul. Un bărbat care nu are simţul penibilului este ceva înfiorător. Sau un bărbat care nu ştie să scrie corect româneşte, la nivel de clasa a cincea. Nu-mi plac lăudăroşii, pentru că, de fapt, ei sunt cei mai frustraţi, şi fiind frustraţi devin rai. Îmi displac bărbaţii laşi, bărbaţii care nu-şi pot exprima sentimentele, dar şi bărbaţii care fac declaraţii „la kilogram”, fără să respecte implicaţiile cuvintelor.

Cât de greu ţi-e să găseşti ceea ce cauţi?

În teorie, n-ar fi greu. Se spune că „orice sac îşi are petic”. Prin urmare, ori eu încă nu sunt ruptă, ori materialul din care sunt construită îşi găseşte peticul mai greu.

Ce regreţi în ce priveşte viaţa ta sentimentală?

Faptul că uneori am ignorat semnele şi am avut încredere în bărbaţi care nu au meritat.

Care au fost cele mai importante lucruri pe care ţi-ai dorit să le transmiţi copiilor tăi? În ce măsură crezi că ai reuşit?

Mi-am dorit să am copii buni la suflet. Şi asta am. Sunt buni, sunt generoşi, sunt în primul rând foarte miloşi. I-am învăţat că, după dragoste, mila este cel mai uman sentiment. Sunt nişte copii pentru care am primit cele mai multe laude în viaţa mea. Nu sunt copii perfecţi, au şi ei defectele lor, ca şi mine, ca noi toţi, dar sunt cei mai buni copii pe care puteam să-i am.

Cum ţi-ar plăcea să îmbătrâneşti? Cum te vezi peste 30 de ani?

Nu mă gândesc la bătrâneţe, pentru că mă sperie. Tot ce-mi doresc este să nu ajung să trăiesc din pensie, în România. În clipa de faţă, cred că ăsta este un coşmar pentru majoritatea românilor.

Ce ai face dacă n-ar trebui să munceşti pentru bani şi dacă ai avea destui cât să poţi face orice ţi-ai dori?

Dacă nu ar mai trebui să muncesc, aş călători mult. Îmi place la nebunie Anglia. În primul rând, aş vizita toată Anglia. Pe urmă aş continua cu America. Şi, între pauzele de călătorii, m-aş ocupa de grădinărit. Visul meu este să am o casă cu grădină.

În Anglia, la Stonehenge

Pentru ce eşti cel mai recunoscătoare, azi?

Pentru faptul că sunt sănătoasă. Pentru faptul că şi copiii mei sunt sănătoşi. Pentru faptul că am avut şansa să practic mulţi ani o meserie frumoasă şi provocatoare.

*** 

Fotografii: arhiva personală a Lilianei Levința

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă laRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

The post Liliana Levința: „Presa şi-a pierdut puterea adevărată. Oamenii nu mai cred nici în prognozele meteo” appeared first on LaRevista.ro.

foto: Amalia Săvinescu

Pe Lorena Lupu (actriţă, scriitoare, autoarea unui blog cu care face ravagii printre bărbaţii prea îndrăzneţi şi femeile prea pudice) n-am cunoscut-o niciodată personal. Am descoperit-o virtual prin intermediul colegei mele Alina Grozea, am simpatizat-o la prima citire, am povestit de câteva ori pe Facebook, iar acum, când Lorena şi-a adunat cele mai bune texte de pe blog – „worst of” – spune ea, le-a publicat în volumul Trollywood şi porneşte, de pe 13 octombrie şi până pe 4 noiembrie, într-un turneu al cărţii, Trollywood Walk of Shame Tour (ale cărui evenimente pot fi văzute aici), am hotărât să stau puţin de vorbă cu ea.

Walk of Shame m-a dus cu gândul la Game of Thrones şi la regina Cersei, care defila goală prin mulţime. Despre asta e vorba?

Da, da, vreau să plec goală şi desculţă, să iau Ardealul la pas şi să mă ofer literar privirilor fiecărui cititor care ar fi interesat să mă descopere. Îmi place imaginea asta. Chit că o să fie octombrie şi o să fie cam friguţ pentru asemenea vitejii.

Şi da, există o formă de fangirling subtil faţă de Game of Thrones, pe care nu-l urmărisem până când am văzut într-o zi pe YouTube exact aceste secvenţe, cu Walk of Shame. Erau dramatice, intense, covârşitoare. Ele m-au determinat să mă uit la întregul serial. În următoarele trei zile, am făcut numai lucrul acesta. Am devorat un episod după celălalt, cu o pasiune de care nu mă bănuiam în stare.

Pe de altă parte, Trollywood Walk of Shame, titlul turneului meu, se doreşte a fi o parafrază satirică a bulevardului stelelor, Hollywood Walk of Fame.

De ce? Nu te crezi demnă de faimă?

Nu cred că suntem noi în măsură să ne decidem nivelul de faimă acum, în timpul vieţii, cât timp biografia noastră e pe nisipuri mişcătoare. Dar nu am complexe, dacă la asta te referi. Îmi permit să râd de propriile ambiţii tocmai pentru că sunt foarte sigură pe scopurile mele şi ştiu ce vreau.

Şi ce vrei?

În general, sau acum, în acest moment?

În general.

În general, vreau să creez proiecte frumoase, care să-mi exprime viziunea şi personalitatea, şi să aduc bucurie cititorilor şi spectatorilor mei cu ele. În general, mă încântă să fac oamenii să zâmbească. De-aia m-am făcut clown.

Şi în acest moment?

În acest moment, tocmai am încheiat o campanie de precomenzi pentru cartea mea nouă, Trollywood, cea pentru care facem turneul. A fost o campanie minunată, s-au implicat aproape 200 de persoane. Astfel s-au adunat şi banii pentru acest turneu, care, poate, nu e primul turneu literar din România, dar în mod cert e primul organizat de o editură nou-născută, Hyperliteratura, pentru un autor care nu a luat o tonă de premii literare, din acelea pe care şi le decernează moşii între ei, şi nici nu speră s-o facă vreodată.

În acest moment, aştept să plec. Am bagajul făcut. Şi mental, şi emoţional. Vreau să-mi cunosc cititorii, să-i privesc în ochi şi să le mulţumesc pentru generozitatea cu care mă devorează. Vreau să fiu pe scenă în faţa lor şi să le ofer energia mea. Simt că e o nevoie cotropitoare să le oferi oamenilor tăi mâna ta, şi să adaugi o faţă umană, imperfectă, acneică, cu ochi prea mari şi sprâncene inegale, textelor în care au ales să investească.

În SUA, turneele literare ale scriitorilor sunt ceva de la sine înţeles, lumea plăteşte bilet să asculte o lectură. Voi puneţi bilet la intrare?

Nu, toate evenimentele din acest turneu vor fi gratuite. Tot ce îmi doresc e ca oamenii să cumpere cartea.

De citit: „Trollywood”, de Lorena Lupu, poate fi deja comandată AICI

De ce ar cumpăra oamenii o carte formată din texte care se găsesc gratis pe net?

Tocmai, că nu se găsesc gratis pe net. Toate textele care au intrat în selecţia finală au trecut printr-un proces de rescriere, de cizelare, unele nu mai seamănă deloc cu varianta de pe blog. O imperfecţiune tehnică pe blog e uşor de iertat şi uşor de ignorat. Pe pagina albă de hârtie, o stângăcie îţi perforează privirea. Albul îngraşă, cum se spune.
Şi am adăugat şi două texte bonus. Virgine. Sacrific virgine pentru plăcerea cititorilor mei.

De ce aţi ales să mergeţi în Ardeal?

Sincer, pentru că ne este cel mai simplu. Eu sunt din Ardeal, editorul Andrei Ruse a trăit mult timp în Sibiu şi în Timişoara. Şi în Ardeal avem prieteni.

Pentru că vezi tu, în România, dacă vrei să organizezi un turneu de concerte sau unul de stand-up, ai deja o reţea de organizatori, impresari, cluburi, cu care poţi colabora. Dacă vrei să organizezi un turneu literar, nu ai aşa ceva. Nimeni nu impresariază un scriitor. Trebuie să dai sute de telefoane, din bar în bar şi din club în club, şi să identifici oameni care au trecut de Eminescu în manualul de limba română, să-ţi acorde şi ţie o şansă.

Noroc că am abonament cu număr nelimitat de minute în reţea. Şi prieteni. Aşadar, începem pe 13 octombrie, în Sibiu, în Atrium Cafe, primul loc unde am urcat pe o scenă în afara Bucureştiului, şi terminăm pe 4 noiembrie, în Club A din Bucureşti, cuibuşorul de nebunii al studenţiei mele. E un walk of shame la un nivel extrem de emoţional, precum vezi. Restul evenimentelor sunt disponibile aici.

***

Lorena Lupu a absolvit Facultatea de Teatru și Film și este autoarea romanelor „Rondo Capriccioso” (2006), „Bătăuşu’ de câmpi” (2007), „Hyde Park” (2009) şi „Dona Juana” (2012). A scris pentru publicațiile Tabu, Maxim, Playboy și Vice, iar acum o puteți citi pe blogul ei, intitulat sugestiv Trollywood, și pe pagina personală de Facebook.

The post Lorena Lupu, în Trollywood Walk of Shame: „Vreau să plec goală şi desculţă” appeared first on LaRevista.ro.

N-am întâlnit-o niciodată pe Marietta Dobrin, dar e unul dintre oamenii pe care i-am cunoscut online și pe care am senzația că-i știu dintotdeauna. Simt că nu există între noi politeți scrobite și inutile, și dacă de etapa asta am sărit din start, n-au rămas decât bucuria de a fi noi însene una în fața celeilalte. Așa cred că am fost și în acest interviu, în care Marietta mi-a povestit pe larg despre viața ei în Italia, unde s-a mutat, acum 23 de ani, pentru a fi cu soțul ei. Am desfăcut firu-n patru și m-am desfătat cu niște povești bune de păstrat și de dat mai departe, așa că vă invit la conversația noastră, din care veți pleca privind lumea altfel.

Care e povestea numelui tău? Cine ţi l-a ales şi care e varianta lui iniţială? L-ai italienizat tu, adăugându-i un „t”?

Povestea numelui meu începe în ziua în care m-am născut. Ştiu, foarte multă lume crede că mi l-am italienizat ca să pară mai interesant, dar nu este aşa. Ştii că în România se obişnuia să le dai copiilor numele naşilor, şi pe fata naşei noastre o chema Maria, dar toată lumea o chema Marieta. Când m-a născut mama şi a întrebat-o moaşa cum o să mă cheme, i-a zis: Marieta. Lasă dragă, că-i mai punem un „t”, ca să fie mai deosebit, mai franţuzesc, a răspuns moaşa Stela. Franţuzesc nu era, dar, probabil, moaşa nu ştia că e italienesc. După cum vezi, spre Italia am fost trasă de destin.

Era un nume insolit pentru România, la vremea aceea, şi apoi, crescând şi mergând la şcoală, la serviciu, mereu trebuia să specific, să amintesc, mai ales când era vorba de acte, să-mi scrie corect numele.

Când şi cum ai ajuns în Italia? Care a fost prima ta impresie?

În Italia, prima dată am ajuns în decembrie ’91, cu două zile înainte de Crăciun, la invitaţia celui care după trei ani avea să-mi devină soţ. Îmi amintesc că cea mai puternică impresie mi-au făcut-o luminile. Nu mai văzusem niciodată un oraş atât de luminat şi colorat. Aş fi mers ore întregi seara, pe străzi, să mă satur de atâta lumină, de clădiri frumoase, de pomi de Crăciun împodobiţi, de ghirlande şi clopoţei atârnate de stâlpi sau clădiri, de ramurile de vâsc, de tot auriul, argintiul, roşul şi verdele specific sărbătorilor de iarnă. Nu-ţi mai spun cât m-au impresionat magazinele de fructe şi verdeţuri. O explozie de culori, frumos aranjate şi ambalate, minunaţii venite din toate colţurile lumii ca să umple vitrinele şi mesele italienilor. Nu mai văzusem până atunci kiwi, avocado, fructul pasiunii, fistic, migdale, nu mai văzusem cireşe şi căpşuni iarna, foarte multe verdeţuri nu le cunoşteam. Eram ca un copil la Luna Park: gura căscată şi ochii miraţi.

Îmi plăceau cafenelele lor elegante şi primitoare, mirosul de cafea şi brioșe, oamenii grăbiţi, zâmbitori, şi-mi aminteam că, la noi, când intrai într-un bar, te întâmpina mirosul băuturilor alcoolice şi fețele mereu grave ale celor care-l frecventau. La ei la bar puteai să mănânci, mic-dejun sau prânz, să-ţi comanzi un panino în timp ce citeai ziarul. La noi, pe vremea aia se găseau doar băuturi alcoolice. Îmi plăcea să vorbesc limba, cele câteva cuvinte pe care le cunoşteam, şi de care nu râdeau când le stâlceam, îmi plăcea să-i aud pe ei vorbind, conversând în modul lor tipic, allegro-andante. Am întâlnit atunci şi persoane care habar n-aveau unde se afla România, dar şi oameni care nu studiaseră mult, însă puteai să discuţi cu ei despre orice.

Multe nu s-au schimbat de atunci, poate doar oamenii, care, între timp, au devenit mai neîncrezători.

Te-ai mutat din prima în Milano? Spune-ne despre oraş: cum se vede el prin ochii unui om care locuieşte acolo de atâţia ani?

În Italia m-am mutat definitiv în ’94, după căsătorie. Până în 2000 am locuit într-o localitate micuţă, la 25 de kilometri de Milano. Acolo locuiau soţul meu şi o parte din familia lui.

Primul copil a venit după un an, aşa că am abandonat idea de a-mi căuta un serviciu şi, între timp, familia soţului se mutase în sudul Italiei, locul lor de origine. După naşterea celui de-al doilea copil, s-a ivit ocazia neaşteptată să lucrez la recepţia fabricii la care lucra soţul meu. Era un serviciu uşor şi, foarte important pentru mine, îmi permitea să-mi cresc copiii fără ajutorul unei bone.

Milano e un oraş frumos, cosmopolit, plin de grădini şi parcuri, de somptuoase vile şi palazzi antichi, de romantice străduţe şi largi bulevarde, de clădiri moderne sapientemente amplasate în decorul urban, de muzee, de teatre, cinema, terme, de baruri şi restaurante la modă.

Ce locuri ar trebui să vedem neapărat în Milano?

Pe lângă Dom, impozanta catedrală gotică, Galleria Vittorio Emanuele, teatrul Scala şi Castello Sforzesco, cele mai cunoscute atracţii pentru turiştii din întreaga lume, merită să vizitaţi şi Loggia dei Mercanti, unde există un sistem acustic ce permite ca cel care vorbeşte lipit de o coloană să fie auzit de cel poziţionat lângă coloana opusă. Un fel de telefon fără fir.

Apoi, ar mai fi Pinacoteca di Brera, o galerie de artă antică şi modernă, care găzduieşte opere de imensă valoare. Triennale di Milano, o instituţie unde se organizează expoziții de artă, spectacole, conferinţe, evenimente legate de artă, design, arhitectură, cinema. În Chiesa di San Satiro există o pictură, poziţionată în spatele altarului, care produce o iluzie optică: biserica ţi se pare mult mai mare şi mai profundă. Viața de noapte a tinerilor milanezi e concentrată sul Naviglio, un sistem de canale navigabile, proiectate de Leonardo. E un sistem care, pe vremuri, lega Lago Maggiore, Lago di Como şi râul Ticino. Portul Darsena a fost recalificat şi modernizat cu ocazia Expo 2015, şi de aici se înşiruie multitudinea de localuri luate cu asalt, mai ales în week-end, de tinerii, şi nu numai, milanezi.

Ieşind din zona localurilor, se afla „Il Vicolo dei Lavandai”, un loc unde în secolele trecute mergeau femeile să spele rufele în canal. Atmosfera futuristă se întâlneşte în Piaţa Gae Aulenti, unde se afla sediul central Unicredit Bank, cel mai înalt edificiu din Italia, de 231 de metri. O sculptură simpatică şi ironică, degetul mediu ridicat, se găseşte în Piazza Affari, sediul Borsei, populat de bancheri. O cină romantică se poate servi în tramvaiul galben, simbol al oraşului, unde în timp ce guşti meniul rafinat, vizitezi oraşul noaptea, prin zonele cele mai sugestive. Apoi, în aprilie, începe „Milano Design Week”, care celebrează desenul industrial şi, cu ocazia asta, în oraş sunt multe evenimente extravagante şi curioase, de cele mai multe ori, gratuite. Villa Reale merită şi ea o vizită: pentru arhitectura clădirii, în stil neoclasic, pentru parcul romantic, pentru colecţia de artă pe care o găzduieşte, pentru frumuseţea, bogăţia şi eleganța sălilor.

Pentru un moment de relax şi de răsfăţ, cel mai indicat e centrul benessere „Terme Milano”, un complex în stil liberty, rafinat, elegant, unde noul şi vechiul se împletesc în mod inteligent şi interesant. Am fost în vară cu fie-mea, dar ne-a fost recomandat să mergem şi iarna, când temperaturile scăzute fac ca apa caldă din piscinele externe să fie şi mai apreciată.

Şi unde bem o cafea bună?

Când se vorbeşte despre bucătăria italienească, alegerea e foarte grea, pentru că e foarte variată. Cafeaua e bună în orice bar, italienii au un cult al cafelei, nu încep ziua fără un espresso, iar barurile, dimineaţa, sunt luate cu asalt de cei în drum spre serviciu. În Milano sunt câteva „bar-pasticcerie” intrate în istoria oraşului, unde milanezii se întâlnesc la cafea sau merg să cumpere delicioasele prăjituri sau cozonacii tipici sărbătorilor de iarnă, panettone e pandoro. Pasticceria Cova, care anul acesta împlineşte 200 de ani, se află în Via Montenapoleone, renumita stradă a magazinelor de lux. Pasticceria Cucchi, în Porta Genova, e foarte aproape de biserica românească şi singura pe care am vizitat-o. În Bar Magenta au fost filmate multe scene din filmele cu Adriano Celentano. În Bar Jamaica, situat în Brera, o stradă foarte animată, unde se întâlneşte lumea boemă a artiştilor, se organizează periodic evenimente.

Sunt multe alte baruri frumoase, elegante, inedite, care nu au faima celor de mai sus şi nici preţurile lor, dar în care te simţi bine. Mie îmi plac cele mai retrase, cu terase micuţe, o vedere frumoasă, unde să pot să citesc, să aştern gânduri sau doar să privesc lumea. Ah, şi îngheţată mai bună ca în Italia n-o să mănânci nicăieri în lume! La Amorini şi Ciocolati italiani, la Milano, e mereu coadă.

Care sunt cele mai bune căi de adaptare la o societate nouă? Pe tine ce te-a ajutat cel mai mult?

Nu ştiu care sunt cele mai bune căi de adaptare la o societate nouă, dar eu am încercat să fiu eu însămi, să mă comport cu alţii cum aş dori să se comporte ei cu mine, să fiu atentă la regulile societăţii în care trăiesc, să le respect, să-mi cer drepturile atunci când ştiu că le am, să fiu onestă, să încerc să înţeleg cultura, modul lor de a fi, să nu-mi exprim cu aroganţă şi prepotență ideile, atunci când sunt diferite de ale lor.

Cât de mult te-ai lovit de preconcepţia că, dacă eşti româncă, eşti aşa şi pe dincolo? Câte etichete discriminatorii a trebuit să rupi de pe hainele tale din România?

Pentru mine, cu siguranţă, a fost mai uşor decât pentru românii care au plecat din ţară în căutarea unui viitor mai bun, care şi-au luat lumea în cap fără să aibă nici cele mai elementare noţiuni despre ţara în care merg să trăiască, fără resursele financiare care să le asigure un trai decent până îşi găseau de lucru. Faptul că soţul meu e italian nu m-a pus în situaţia unei integrări de la zero şi nici n-am simţit-o ca pe ceva insurmontabil, dureros, ca pe o smulgere de rădăcini. Eu cred că m-aş simţi bine în orice loc, dacă aş fi cu persoanele pe care le iubesc. În 23 de ani, nu m-am simţit niciodată discriminată pentru că vin din România.

Îmi amintesc că, acum câţiva ani, când în ziare şi la telejurnale se vorbea foarte mult de jafurile şi omorurile comise de români, se zvonea că pe cei prinşi că încalcă legile italienești, o să-i pună la avion şi o să-i trimită în ţară. Într-o dimineaţă, când intru în birou, mă întreabă un coleg: ce faci aici, nu te-au pus ăştia la avion? Și toţi am început să râdem.

Eu m-am înţeles întotdeauna foarte bine cu toată lumea, am un caracter jovial, deschis, şi respectul oamenilor şi al legilor mi se par ingredientele principale ale unei conviețuiri pașnice. Nu sunt de acord cu străinii care critică țara în care şi-au ales să trăiască, mi se pare ingrat să beneficiezi de tot ce au dobândit cetăţenii ei în ani de lupte şi tratative interne, şi apoi să te mai şi vaieţi că nu-ţi place aia şi ailaltă. Eu, după 23 de ani aici, chiar dacă mă simt acasă, cu tot ce „acasă” comportă, am un soi de reţinere, de bun simţ ridicat la pătrat, ca să-mi permit să le critic şcolile, sistemul sanitar (care, dintr-un studiu american recent, se află printre cele mai bune din lume), societatea în general. M-aş simţi ca unul care merge în vizită şi începe să critice mâncarea, casa şi viaţa gazdei. Recunosc însă că în ultimele două decenii, percepţia pe care o au italienii despre străini nu e una favorabilă, iar criza economică din ultimii ani, care a pus în mare dificultate mii de familii, a adâncit şi mai mult această percepţie. Populismul se întinde ca pata de ulei şi, aşa cum se întâmplă în toată Europa, asistăm la războiul săracilor împotriva celor la fel de săraci ca ei.

Cum era viaţa ta în România, înainte să-l întâlneşti pe soţul tău? Unde lucrai?

Înainte să-l întâlnesc pe soţul meu, lucram la CEC, la Balş, un orăşel din judeţul Olt. Terminasem liceul, încercasem să intru la facultatea de Chimie, dar mie chimia nu-mi plăcea, mă îndrăgostisem doar de profa de chimie, un om extraordinar şi un dascăl excelent, aşa că am început să lucrez. Făceam naveta la ţară, şi-mi era foartă strâmtă viaţa aia, că mie viaţa la ţară nu mi-a plăcut niciodată. Nu suportam ideea să trăiesc într-un loc care să nu aibă o librărie, un teatru, un parc, o stradă pe care să te poţi plimba, lucruri simple, dar pentru mine esenţiale.

Cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

Pe soţul meu l-am cunoscut în primăvara lui ’91, venise în vacanţă în România cu alţi trei prieteni. Cunoscusem cu un an în urmă un cuplu de italieni, mă împrietenisem cu doamna, iar ea, prietenă fiind cu soţul meu, când a auzit că vine în România, l-a rugat să-mi aducă nişte manuale de italiană despre care vorbiserăm noi două. A fost colpo di fulmine. Nu ştiu ţie dacă ţi s-a întâmplat, dar eu am ştiut în momentul ăla ca între noi o să fie ceva serios.

Ce te-a făcut să crezi asta?

Amestecul ăla de iubire şi încredere pe care o ai într-o persoană, capacitatea pe care o are acea persoană să te facă să te simţi iubită, ocrotită şi în siguranţă.

Trei ani de zile, toate vacanţele lui au fost în România, cu mine. În vara lui ’93, eram la mare, în Olimp, eu făcusem febră, mă simţeam foarte rău şi în drumul de la mare spre hotel, el mi-a zis: Vrei să te măriţi cu mine? Că nu mai suport să stau atâta timp fără tine! O fi fost emoţia, o fi fost febra, canicula, dar drept răspuns, i-am vomitat pe şlapi. El, după ce m-a şters cu batista, m-a întrebat: Era un da, originalo? Am început să râd. Cum să nu te măriţi cu unul care te iubeşte, are grijă de tine şi te mai face să şi râzi?

În ce aspecte ţi-a fost cel mai greu, odată ce te-ai mutat? Cât de dificil a fost, de exemplu, să-ţi găseşti un loc de muncă pe placul tău?

La început mi-a fost greu fără familie, fără prieteni, soţul pleca la serviciu şi rămâneam 9-10 ore singură. Citeam şi mă uitam la televizor, ca să învăţ limba cât mai repede, ieşeam la cumpărături, la chioşcul de ziare, îmi cumpăram o grămadă de reviste şi abia aşteptam sâmbăta şi duminica, să fim tot timpul împreună. M-am înscris şi la o şcoală de italiană pentru străini, acolo am cunoscut-o pe Roxana, o fată din Piteşti, căsătorită şi ea cu un italian. Am rămas prietene, ne auzim la telefon, dar acum, că locuim mai departe una de alta, ne vedem foarte rar.

Eu şcoala am abandonat-o după prima lună, rămăsesem gravidă şi mă simţeam foarte rău. Limba, totuşi, am învăţat-o repede şi, după spusele multor italieni, am învăţat-o foarte bine. La început am vrut să-mi caut un serviciu, mă plictisisem acasă, şi am încercat pe la supermarketuri, magazine de haine, parfumerii, dar, după standardele lor, la 26 de ani, câţi aveam atunci, eram deja expirată, căutau fete până în 21 de ani. S-a ivit mai târziu serviciul ăsta, care mi-a permis să-mi cresc copiii fără griji şi fără stres.

Azi, când spui „acasă”, la ce te gândeşti?

Azi, când spun acasă, mă gândesc aici, la Milano. Aici am tot rostul meu şi, se ştie, copiii sunt cel mai puternic liant, dar dacă ei o să se mute cine ştie unde, o să iau în considerare să mă mut cât mai aproape de ei. Văd acum cât de greu le e părinţilor mei, cu noi, toate trei aşa departe.

Acasă rămâne însă şi casa în care m-am născut, acolo am oamenii mei cei mai dragi, cărora le datorez cel mai mult în viaţă, pe care-i iubesc şi preţuiesc, în braţele cărora ştiu că o să găsesc toată viaţa iubire şi confort.

Cum se vede România, de la distanţă?

De la distanţă, România o văd plină de probleme, de oameni nemulţumiţi, frustraţi, neputincioşi şi resemnaţi că sorţile ţării au încăput în toţi aceşti ani pe mâini incompetente, rău voitoare, mincinoase, lașe şi hoațe. Dar România mea e şi o ţară extrem de frumoasă, de bogată, cu peisaje de vis şi oameni simpli şi muncitori, cu oameni capabili, inteligenţi, cu tineri care văd în ea o Doamnă frumoasă şi puternică, nu o babă cocoşată şi fără vlagă.

E o ţară plină de contradicţii, unde o mamă îi zice copilului: „Spune-i doamnei saru-mana, că aşa e frumos”, dar îi permite acestuia să arunce ambalajul de pufuleţi pe stradă. Mi s-a întâmplat acum vreo doi ani, cred, o chestie tristă, dar, dintr-un anumit unghi, şi amuzantă. Mergeam pe stradă şi, la un semafor, dintr-o maşină, cineva aruncă o hârtie. Eu o iau şi i-o arunc pe fereastra maşinii, direct în poală. Doamna şi domnul mă privesc miraţi, vădit iritaţi şi zic: Ce nesimţită!

Merg cu mare drag acasă, în România, dar mă simt tot mai departe de mentalitatea românească, mă irită mutrele acre şi vocile sictirite prin birourile publice care te fac să te simţi că deranjezi, că te-ai dus acolo să le încurci lor planurile şi să le strici ziua, care-ţi dau îndrumări haotice şi te trimit de la unu’ la altul. Recunosc că nu urmăresc politica românească, şi când citesc pe Facebook criticile la adresa unuia sau altuia, nu prea ştiu cine sunt, ce rol au şi ce fac. Urmăresc mai mult viaţa culturală a României, scriitorii contemporani, ascult muzica românească a vechilor generaţii, dar şi pe cea nouă, sportul românesc, şi-mi creşte inima să văd câţi oameni talentaţi şi minţi sclipitoare avem. România rămâne o mare iubire, una la care te întorci mereu cu inima şi cu gândul.

Spune-mi despre copiii tăi: câți ani au și ce fac?

Băiaul meu, Nicola, are 22 de ani și e laureat în matematică, din vară. Acum face doi ani de master în Finanţe şi Statistică. Francesca face 18 ani, luna asta, și este elevă în ultimul an de liceu (aici se fac cinci ani). E pasionată de limbi orientale.

Care crezi că e identitatea lor naţională, emoţional vorbind?

Ei văd România ca pe o ţară frumoasă, cu oameni buni şi simpatici. Cunosc problemele şi mă văd pe mine că mă enervez ori de câte ori am de rezolvat ceva şi nu reuşesc sau reuşesc după zeci de drumuri… Dar, netrăind aceste lucruri ei înșiși, nu li se pare ceva extraordinar. Lor le place să stea la ai mei, la ţară, nu prea le place să-i plimbi de colo-colo, să stea în maşină cu orele pentru o sută-două de kilometri. N-am avut niciodată timpul necesar să mergem să vizităm țara, dar sper ca într-o zi să o putem face. Sunt atâtea locuri frumoase şi insolite de văzut şi ştiu că ar aprecia foarte mult.

Acasă, în Italia, am păstrat tradiţiile româneşti, cu vopsitul ouălor, cu mersul la biserică în ziua de Paşti, cu colindele în ajunul Crăciunului, chiar dacă ascultate pe CD, pentru că aici nu există această tradiţie. Ne amintim mereu când era fiu-meu mic, avea vreo doi-trei ani, şi era primul lui Paște în România, la bunici. A plâns cu sughiţuri când a văzut cocoşul vecinei cu gâtul tăiat şi, ca să-l liniştească, tata i l-a lipit frumos cu scotch şi i-a spus că l-a reparat. Apoi, era o tragedie ori de câte ori cineva îi spărgea oul în tradiţionalul „Hristos a înviat, adevărat a înviat”, de se îngrămădeau toţi ai casei să i-l ascundă repede şi să-l înlocuiască cu altul teafăr.

În privința identităţii naţionale, ei se simt italieni, dar iubesc şi sunt mândri de rădăcinile româneşti. Băiatul vorbeşte bine româneşte, fata, mai puţin. În casă vorbim italiană, mie mi-a fost greu să folosesc ambele limbi, şi dacă am vorbit cu fiu-meu până la trei ani destul de mult în româneşte, cu fie-mea n-am făcut-o decât foarte puţin. Pur şi simplu nu-mi ieşea. Începeam în româneşte şi, după câteva fraze, fără să-mi dau seama, continuam în italiană. Mă şi enervam, că-mi propusesem să-i învăţ foarte bine româneşte pe amândoi. Noroc că sunt copii deştepţi şi au prins din zbor. Fie-mea, care foloseşte o aplicaţie pentru conversaţii în limbi străine (studiază japoneză şi coreeană), îmi zicea zilele trecute că acolo căutase şi vorbitori de limba română, dar cei care foloseau această aplicaţie erau foarte puţini şi nu de vârsta ei.

Dar identitatea ta care este, acum?

Eu mă simt româncă şi, de ce trece timpul, parcă mai mult se adâncesc în mine rădăcinile româneşti. Am încă foarte mulţi prieteni în ţară, în fiecare an mă văd cu foştii colegi de liceu şi, de câte ori ajung acasă, sun adunarea. E o mare bucurie să văd că se străduiesc să vină, că le face plăcere să ne vedem, că ne simţim bine împreună. Ne întâlnim în Balş, în oraşul în care am făcut liceul şi, ca să vezi ce oameni frumoşi, au venit chiar şi cei din Severin, Bucureşti, Craiova, pe lângă cei care se mai află în oraş. M-am văzut la o cafea şi cu două profesoare foarte dragi mie, cu două prietene de lungă dată, cu rudele. Eu sunt mereu cu întâlnirile, cu revederile şi, în fiecare dimineaţă, la cafea, mama mă întreabă: Azi cu cine te mai vezi? Iar soră-mea, care locuieşte la Bucureşti, ori de câte ori ajung acasă, îşi ia concediu şi vine şi ea, să stăm împreună. În fiecare zi mă întreabă: Azi pe unde mai mergem, cu cine ne mai întâlnim?

Să mă întorc să trăiesc în România, ştiu că nu o să se întâmple, nu mai e locul meu acolo, dar revin mereu cu mare drag şi aşa o să fie mereu.

Ştiu că sunt greu de cuprins în câteva fraze, dar care sunt bunele şi relele vieţii în Italia? Ce-ţi place foarte mult şi ce ai vrea să fie altfel?

În Italia îmi place foarte mult mâncarea, cea mai bună, sănătoasă şi variată din lume, după umila mea părere. Sunt plini de imaginație şi-ţi pregătesc o porţie de mâncare demnă de un mare chef, din nimic. Când a venit mama prima dată la noi în Italia, soacră-mea ne pregătea în fiecare zi prânzul şi cina. Mama îşi aminteşte şi acum că, într-o lună de zile, cât a stat, n-a mâncat de două ori acelaşi meniu. Eu nu am atâta fantazie, să zică merci dacă nu le servesc de două ori pe săptămână aceeași fel de mâncare!

Un alt lucru de care sunt mulţumită e sistemul sanitar, care e gratuit dacă eşti internat sau se plăteşte un tichet pentru vizita cu specialistul. Poţi să te tratezi şi într-o clinică privată, dacă aceasta are acorduri cu sistemul sanitar naţional, şi cam toate au. Plăteşti doar tichetul, la fel ca în spitalele publice. După 45 de ani, mamografia e gratis dacă o faci din doi în doi ani, iar pap-testul e gratuit şi el, dacă îl faci o dată la trei ani. Când împlineşti 50 de ani primeşti acasă scrisoare de la sistemul sanitar în care te invită să mergi la farmacia cea mai apropiată să-ţi ridici plicul cu tot ce-ţi trebuie ca să faci testul preventiv pentru colon-rect. După ce faci testul şi-l restitui farmaciei, îţi vine răspunsul acasă, prin poştă. E totul gratuit şi se face o dată la doi ani, atât femeile, cât şi bărbaţii.

Şcolile lor, chiar dacă sunt criticate, mai ales în campanie electorală, cred că sunt structurate destul de bine. Au înţeles în ultimii ani că trebuie să dea mai mult spaţiu studenților să pună în practică ceea ce studiază, dar, ca la orice început, primii ani de practică au creat o confuzie şi un haos care i-a enervat pe toţi: elevi, profesori şi părinţi. Acum, lucrurile încep să funcţioneze mai bine.

În politică e un sus-jos al partidelor de dreapta şi de stânga, sunt foarte dezbinaţi, nu reuşesc să termine o legislatură, şi asta se reflectă apoi în economia ţării, în „fuga dei cervelli”, în marile opere arhitectonice începute şi neterminate, în cheltuirea aiurea a banilor publici. De aici iritarea, nervii şi neîncrederea populaţiei şi înflorirea şi creşterea partidelor naţionaliste şi populiste. Un lucru care sper să se schimbe în Italia, dar mai ales la Milano, unde circulaţia e foarte intensă, sunt pistele pentru bicicliști, sau mai bine zis, lipsa lor. Au apărut în oraş diverse companii care oferă bicy-sharing la preţuri foarte avantajoase şi lumea ar fi interesată să le folosească, dar puţinele piste ciclabile îi descurajează şi pe cei temerari.

Apoi, problema principală e poluarea. Milano e foarte poluat, de fapt, toate regiunile din Val Padana sunt poluate, asta şi din cauza poziţiei geografice. Sunt situate în câmpie, înconjurate de munţii Alpi, care formează o barieră şi nu lasă substanţele poluante să se ridice în atmosferă. Practic, se formează un „acoperiş” care ţine gazele nocive aproape de sol.

Ştim imaginea pe care o au familiile italiene, dar aş vrea să ştiu cum le-ai descoperit tu a fi. Sunt ca la noi, foarte unite, sau ca la americani, unde fiecare e cam cu treaba lui?

Italienii sunt foarte uniţi, familia e sacră, toate sărbătorile sunt în familie – lume multă, mâncare multă, veselie cât cuprinde. Sunt vorbăreţi, gălăgioşi, intri imediat în vorbă cu ei şi, după câteva ore, ţi se pare că-i cunoşti de-o viaţă.

Am fost într-un an, de Crăciun, la Copenhaga, şi în restaurantul hotelului era o linişte ca-n biserică, se auzeau doar tacâmurile, lumea vorbea în şoaptă, ospătarii se mişcau ca-n filmele mute. Mie, după câteva zile, parcă-mi lipsea agitaţia şi hărmălaia italienilor, dar soţului meu, italian, îi plăcea discreţia danezilor. Abia aterizaţi la Milano, haosul şi vocile multicolore ne-au dat bun venit: eu m-am bucurat, soţul a strâmbat din nas. Uneori îi zic: Sunt mai italiancă eu decât tine, nordicule!

Nunţile lor sunt ca în filme, cu efecte speciale, restaurantul cel mai chic, zeci de feluri de mâncare, de luat şi acasă. E ca un concurs: cine a făcut nunta cea mai frumoasă, cea mai originală, de care să vorbească invitaţii zile la rând. Asta se întâmplă în Italia de sud. În nord, sunt minimalişti, nunta durează câteva ore, invitaţii sunt mai puţini, organizarea mai simplă, nu-şi investesc un patrimoniu în petrecerea nunţii, aşa cum se întâmplă în sud.

Dar, aşa cum se zice, italienii sunt un popor de sfinţi, de poeţi şi de navigatori, de oameni deschişi, generoşi, care ştiu să-şi trăiască viaţa, să se bucure, să stea în companie. Au ritmul lor, tradiţiile lor, tabieturile lor.

Scrii uneori articole pentru catchy.ro şi ţi-am descoperit, nu demult, pagina de Facebook. De ce, sau cum de, nu ai un blog?

De doi ani, cred, scriu articole pe Catchy, unele chiar au avut succes şi, în special, „Nu mai am timp de pierdut” se apropie de un milion de vizualizări. O cifră enormă, pe care mi-e şi greu să mi-o imaginez. Am şi o pagină de Facebook, „Romantica lu’ pește”. Numele e legat de faptul că sunt romantică, dar nu la modul ăla dulceag, ci un pic mai piperat, şi apoi, eu sunt în zodia Peştilor, deci are un dublu înţeles.

Blog nu mi-am făcut, cred că mi-ar ocupa mai mult timp şi nu e aşa imediat ca Facebook, ori mie îmi place să interacţionez cu persoanele, să schimb idei, impresii sau doar un salut, atunci când timpul îmi lipseşte.

Ce-ţi place cel mai mult să faci, într-o zi în care ai timp să faci orice vrei?

Când am timp, dacă afară e frig și plouă, îmi place să stau în casă, să fac prăjituri şi bomboane de ciocolată, să pregătesc ceaiuri (ciudate, zice fiică-mea) şi să le beau cu ai casei sau cu prietenele.

Dacă vremea e frumoasă, îmi place să merg în parc, pe malul lacului, să citesc, să aştern gânduri pe caiet, cum făceam la şcoală, să merg în librarii-cafenele. La Milano sunt câteva foarte frumoase şi interesante, unde poţi să mănânci mic dejun, prânz şi aperitiv, seara, toate produsele sunt bio, poți să citeşti ca la bibliotecă sau să cumperi cărţi ca într-o librărie. Preferatele mele sunt Moleskine Café, Colibri şi Verso Libri. Îmi place să colind şi târgurile de anticariat, magazinele cu accesorii pentru casă, talciocurile.

Dar ştii ce mi-ar mai plăcea mie să fac? O călătorie cu trenul. Una luuuungă, de câteva zile măcar, în vagon de dormit, cu soţu’. Să stau tolănită, să citesc, să ne răsfăţăm, să-mi alerge în priviri copacii şi clădirile şi oamenii şi norii, şi mintea să ţeasă poveşti sau să se odihnească în amintiri.

Primele două călătorii în Italia le-am făcut cu trenul. Aveam teroare de avion, şi acum o am, dar am devenit mai practică. În orice caz, mi-a rămas în suflet călătoria în vagonul de dormit. Am avut şi noroc de linişte, oameni faini şi poveşti de viaţă frumoase; prima dată eram doar eu şi o doamnă care mergea în vizită la fiică-sa, măritată de mulţi ani în Elveţia, şi ea mergea pentru prima dată acolo. A doua oară a fost doar eu şi un băiat, infermier militar, proaspăt căsătorit, mergea în vizită la frate-său, profesor la universitatea din Udine.

Unde şi cum te vezi îmbătrânind?

Îmbătrânind mă văd cu siguranţă în Italia. Poate nu la Milano, dar asta depinde mult de copii, de unde o să se stabilească ei. Mi-ar plăcea să am o căsuţă pe malul lacului, cu doi metri de verde, nu mai mult, că nu mă pasionează grădinăritul, sau mai bine cu o terasă care să dea spre o privelişte frumoasă şi odihnitoare. Destul de aproape de Milano sunt multe lacuri frumoase, multe localităţi drăguţe înşirate pe malul lor, aş avea de unde să aleg.

Când eram adolescente, cu soră-mea Florentina visam ca la bătrâneţe să ne luăm o casă de lemn la mare, direct pe plajă, dimineaţa să ne plimbăm pe malul mării, să ne bem cafeaua pe terasa noastră, cu muzica valurilor în sottofondo, să citim legănându-ne în balansoare, să punem lumea la cale şi să scriem povești romantice. Asta, dacă nu o să fim deja senile, şi atunci ne rămâne doar datul în balansoar!

„Vise, taică, vise!”, zice soră-mea Teo, care e concretă cât noi două puse la un loc.

Ce ar trebui să fie în plus sau în minus, în viaţa ta de acum, ca să poţi spune că e ideală?

Viaţa ideală nu cred că există, mereu se iveşte câte ceva care s-o scoată din matca asta ideală. Eu sunt mulţumită cu ceea ce am, ceea ce trăiesc, nu sunt prea ambiţioasă, să-mi doresc marea cu sarea, îmi sunt de ajuns micile bucurii şi micile satisfacţii. Familia mea frumoasă e cea mai mare realizare şi-mi doresc doar să fim sănătoşi şi senini, să nu avem griji şi preocupări mari, dar, dacă se întâmplă, să fie măcar din alea mărunte, peste care să treci repede şi fără răni.

***

Pe Marietta o găsiți pe pagina ei de Facebook și o puteți citi pe Catchy.ro. 

~ Fotografii: arhiva personală a Mariettei Dobrin ~

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă laRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

The post Marietta Dobrin: „Nu m-am simţit niciodată discriminată pentru că vin din România” appeared first on LaRevista.ro.

Pe Elena Miu am cunoscut-o, ca pe mulți dintre oamenii pe care i-am intervievat în ultimii ani, pe Facebook. Știam că lucrează în imobiliare și că, în paralel, are un magazin online dedicat cadourilor pentru bărbați, și m-a inspirat energia cu care jonglează între obligație și pasiune. Nu-i puțin lucru să crești o afacere în România, iar Elena o știe bine și ne-a și povestit despre asta, în interviul de mai jos. În zece ani, de când conduce MyMan, împreună cu sora ei, a reușit să se desprindă de profesia ei mai veche și se poate concentra, astăzi, pe propriul ei proiect de suflet. Mai ales că, de curând, acesta a prins viață și în offline, cu un showroom proaspăt inaugurat în București.

Unde te-ai născut şi cum a fost copilăria ta?

Eu şi sora mea, Corina Cristian, ne-am născut în Dobrogea, suntem dobrogence 100%. Copilăria noastră a fost frumoasă, la aer curat, într-un orăşel înconjurat de dealuri împădurite, numit Babadag, în județul Tulcea. Am plecat de acolo când am venit la facultate în Bucureşti. Amândouă am terminat Finanțe-Bănci şi aici am rămas.

Ai fost mereu apropiată de Corina? Cum ai decis să deschideţi o afacere împreună?

Da, am fost mereu apropiate. Sincer, nici nu mai reţin cum şi când am decis să începem o afacere împreună, au trecut 10 ani de atunci. Cu siguranţă, am pornit de la ideea că trebuie să faci o afacere cu cineva în care poţi avea încredere 100%, şi la noi aşa este, încrederea a fost şi este reciprocă și totală.

Am început cu magazinul MyMan în 2007. La vremea aceea, nu aveam prea multe idei, însă am simţit că viitorul comerţului va fi online, aşa că ne-am gândit să clădim ceva al nostru, în paralel cu joburile noastre, eu lucrând în real estate. În 2007, închiriam cu succes imobile mari de birouri, era o perioadă în care tranzacţiile erau în floare. Şi, deşi eram destul de prinsă cu munca mea, am reuşit să găsesc timp şi pentru MyMan. Sigur, am pierdut deja numărul nopţilor în care am dormit doar două-trei ore…

Lucrezi de peste 11 ani în imobiliare şi de 10 ani, eşti antreprenor online. Cu care dintre cele două profesii te identifici cel mai mult?

Acum mă ocup 90 % de MyMan, 5% de imobiliare şi 5 % de fotografie. În imobiliare mă ocup doar de proprietăţile unor clienţi fideli, cu care îmi este drag să lucrez în continuare. Fotografia este pasiunea mea, şi în curând voi avea o linie de tablouri realizate din imaginile mele, disponibile la vânzare pe MyMan.

Cum ați conceput magazinul, tu și Corina, de la ce idee de bază ați plecat?

De la început am vrut să fie un magazin altfel. Am încercat să inovăm încă din start, astfel încât ne-am gândit să alegem nişa aceasta, a cadourilor pentru bărbaţi. După o analiză a ofertei, din online şi din magazinele fizice, am observat că nu poţi găsi un cadou deosebit pentru un bărbat, ci doar cămăşi, cravate și alte lucruri de același gen. Pentru femei, în schimb, era discriminator de generoasă oferta! (râde)

Să înțeleg că v-a fost destul de simplu să inovați, la capitolul ăsta?

Nu a fost şi nu este deloc simplu, în continuare. Să căutăm, să ne gândim mereu, femei fiind, ce i-ar plăcea unui bărbat să primească în dar. Am început să întrebăm toţi bărbaţii din jurul nostru, însă ce crezi? Nu ne-au ajutat prea mult, tocmai pentru nici ei nu îşi dădeau seama ce lucruri le-ar plăcea să primească, altele decât o cămaşă, un parfum, o cravată sau o sticlă de vin. Așa că ne-am propus să le întâmpinăm noi aceste dorințe, pe care ei încă nici nu știau, atunci, că le aveau. Și să facem un altfel de magazin de cadouri pentru bărbați – unele cu adevărat originale și de foarte bună calitate.

Ce a presupus, pentru voi, pasul acesta, în România? Cât de favorabil era mediul, atunci, în 2007, pentru un business nou-nouţ?

A fost mai greu decât ne-am aşteptat, însă în 2007 economia era pe plus. Am început bine, apoi a venit criza şi ne-a lovit din plin. A avut însă şi părţile ei bune. Nu mai mergea totul aşa de simplu, am înţeles că trebuie să inovăm, să aducem un plus, să aducem în România ceva ce nu exista pe piaţă, şi acel ceva să prezinte interes şi să aibă un raport bun calitate/preţ. Clienţii deveniseră mult mai restrictivi, se gândeau mai bine înainte să cumpere ceva şi chiar cred că asta ne-a animat creativitatea. Şi cred că noi, românii, am devenit atât de creativi tocmai pentru că în ţara noastră dragă trebuie să găsim mereu soluţii, să inovăm continuu în lupta asta nebună de a face ca afacerile să meargă, în ciuda mediului ostil. Pentru că acesta este adevărul, nu este deloc simplu să ai o afacere în România. Aici este un mediu dur de afaceri şi cred că, dacă reuşeşti aici, poţi reuşi oriunde în lume.

Ce ai schimba, dacă ai putea, în felul în care se fac afaceri la noi?

Mi-aş dori ca tinerii ca mine şi sora mea, care au decis totuşi să continue lupta aici, să fie susţinuţi de stat şi nu să li se dea în cap cu legi fără rost. Îmi dau seama că suntem ţinuţi ocupaţi cu tot felul de legi inventate non-stop, tocmai ca să nu mai avem timp să şi gândim, ci să devenim roboţi fără reacţii, obedienţi. Devine aproape imposibil să mai ai timp să gândeşti strategii de dezvoltare, să creezi, să te dezvolți, când tu eşti copleşit de atâtea legi şi reguli noi cărora trebuie să te conformezi. Orice drum la instituţiile de stat este un stres, o bătaie de joc, timp din viaţa noastră pierdut. Deşi suntem în secolul 21, unde totul ar trebui să se întâmple simplu şi online, la noi nu se întâmplă. De ce? Sunt convinsă că se poate, însă nu se doreşte, tocmai ca să fim ţinuţi ocupaţi. Însă asta loveşte şi în productivitatea noastră, iar asta înseamnă implicit taxe mai mici plătite către stat. Este un cerc vicios neînţeles de conducătorii noştri prea iubiţi, pe care i-aş ruga să ne ia locul, măcar pentru o lună, să conducă o afacere în România.

Care a fost parcursul vostru și cum v-aţi ocupat să creşteţi Myman?

Deşi asta nu mai pare azi cine ştie ce, Myman.ro a fost primul magazin care a vândut online băuturi fine. Se vindeau doar în magazinele fizice, atât. Şi nu atât de variate pe cât am avut noi în ofertă, la momentul acela.

Am pornit cu băuturile fine, cum spuneam, și am dezvoltat cu pipe, trabucuri şi accesorii, vinuri vechi româneşti. Apoi, lucrurile acestea au devenit banale, astfel încât am încercat să găsim în ţară producători creativi. Am răscolit bine de tot, însă dacă găseam produse care să ne placă, era foarte greu de colaborat cu ei, era foarte anevoios totul, nu exista un sistem bine pus la punct. Aşa am ajuns la ideea de a începe să căutăm în Europa, să ne extindem aripile, să căutăm produse care nu se găsesc în România şi care ar fi apreciate de clienţi.

Astăzi, gama noastră de produse este mult schimbată faţă de începuturi, tocmai pentru că am renunţat să lucrăm cu furnizorii din România şi am decis să fim noi importatori direcţi.

În momentul acesta, suntem importator şi distribuitor în România pentru majoritatea produselor din magazin. Deşi iniţial am fost doar retaileri, din 2017 am început să ne dezvoltăm uşor şi pe partea de distribuţie. O librărie foarte cunoscută şi cu tradiţie, din Bucureşti, a fost foarte interesată să vândă parte dintre produsele noastre. Iar ele sunt acum foarte apreciate de clienţii librăriei, în special seturile de scris cu pană şi statuetele.

După 10 ani în online, de ce ați hotărât să deschideţi şi un magazin fizic?

Produsele pe care le vedeţi pe MyMan.ro ne plac nouă, în primul rând. Am ales cu grijă fiecare obiect. Majoritatea obiectelor au o poveste în spate, o istorie pe care redactat-o şi am postat-o pe site. De câţiva ani buni, de când am ajuns la gama aceasta de produse, visul nostru era să le expunem undeva, într-o vilă cu arhitectură specială, tocmai pentru că sunt atât de frumoase, încât merită văzute şi admirate. Produsele MyMan înfrumuseţează incredibil de mult spaţiile, de aceea showroom-ul nostru este foarte drăguţ şi suntem tare mândre de el. Clienţii ne întrebau mereu dacă nu avem şi un magazin ca să şi poată vedea produsele şi mulţi ne-au îndemnat şi încurajat să facem acest pas.

Acum, cu showroom-ul, am devenit mult mai vizibili şi clienţii înţeleg că suntem un magazin serios. Acum pot veni să vadă produsele, le pot cumpăra imediat, nu trebuie să mai aştepte să le primească prin curier şi să nu ştie de la cine cumpără, să aibă îndoieli. Şi în plus, există în continuare multă lume care nu cumpără online. Mulţi se documentează online, dar preferă să vadă produsele înainte să le cumpere.

Pe 10 noiembrie am avut evenimentul de deschidere oficială a showroom-ului, care a fost foarte reuşit, invitaţii noştri fiind foarte încântaţi că acum există un boutique de acest gen în Bucureşti. Suntem şi aproape de centru, aproape de Foişorul de Foc.

La deschiderea magazinului MyMan. Corina Cristian, sora Elenei, este a doua de la stânga spre dreapta.

Cine sunt azi producătorii cu care lucraţi cel mai mult?

Furnizorii noştri sunt firme de renume din Europa. Lucrăm foarte bine cu Italia, Anglia, Olanda, Belgia. Suntem foarte atente la calitatea produselor atunci când începem o nouă colaborare cu un furnizor. Dacă nu corespunde standardelor noastre, produsele nu vor face parte din oferta noastră şi le returnăm. Refuzăm să fim pentru ei țara în care se poate vinde orice, iar câţiva au încercat de-a lungul timpului să ne trimită produse foarte slabe calitativ, dar le-au primit frumos înapoi.

Care dintre produse ai spune că se vând cel mai bine, din toată oferta voastră?

Foarte apreciate sunt seturile de scris cu pană, care sunt senzaţionale, apoi statuetele și jocurile de şah.

Când ţi-a fost cel mai greu, pe plan profesional? Şi când ai avut cele mai mari satisfacţii?

Greu este mereu, cred că m-am obişnuit să nu fie uşor. Este copleşitor, însă când plec seara de la showroom, de cele mai multe ori pe la 9-10, mă uit cu drag la el. Încerc să îl văd prin ochii unui client critic, însă cred că nu pot scăpa de subiectivism.

Satisfacţii sufleteşti au tot fost, în momentele în care auzeam de la cei mai mulți dintre clienţi aproape aceleaşi cuvinte: „Dar cât de frumoase sunt produsele, wow, nu ştiam că există aşa ceva în România. Vă mulţumim că existaţi, de acum ne abonăm la dumneavoastră, nu mai scăpaţi de noi. Ce bine că v-am găsit!”. Ne creşte inima de bucurie, în momentele acestea ne dăm seama că a meritat, deşi a fost şi este al naibii de greu.

Thomas Edison spunea: „Majoritatea eşecurilor în viaţă sunt ale oamenilor care nu-şi dau seama cât de aproape sunt de succes atunci când renunţă”. Gândul acesta m-a ajutat să mă ridic de multe ori, şi iar, şi iar. Poate se numeşte nebunie, nu ştiu încă, dar prefer să o numesc perseverenţă. Din fericire, determinarea şi perseverenţa sunt două trăsături care ne definesc şi pe sora mea, şi pe mine.

Care crezi că au fost lucrurile cele mai importante pe care le-ai învăţat în „cei şapte ani de acasă”? Cele pe care le-ai păstrat şi le vei păstra mereu, şi le dai mai departe copiilor tăi.

Am doi nepoţi frumoşi, băieţii surorii mele, eu nu am copii. În cei șapte ani de acasă am învăţat să nu fac rău nimănui intenţionat, să fiu respectuoasă, civilizată şi să prețuiesc natura. Cu siguranţă, dacă aş avea copii, le-aş insufla aceste principii, de bază, din punctul meu de vedere. De aici se poate dezvolta, dar acestea cred că reprezintă cel mai bun punct de plecare.

Care e secretul productivităţii tale? Cum faci ca să reuşeşti să îmbini în mod ideal munca pentru magazin, familia, timpul liber? Dormi noaptea?

Nu cred că sunt cea mai productivă persoană, cred că se poate mult mai bine, însă nu-mi reproşez asta, pentru că ştiu sigur că muncesc mult, ştiu că mă stresez mai mult decât aş face-o la un job normal, ştiu că toate responsabilităţile sunt aici, la noi, în curtea noastră. Şi nu e puţin pentru noi două. Avem multe idei pe care nu mai apucăm să le punem în practică şi le tot amânăm, însă le vom realiza, cât de curând, vom încerca să prioritizăm. De curiozitate şi creativitate nu suferim, cred că asta se poate vedea şi în ceea ce am creat în 10 ani cu MyMan.

Dacă aş avea copii, nu ştiu cum aş face, acum nu prea am obligaţii de genul acesta şi mă pot implica mai mult, însă în viitor vreau să găsesc mai mult timp pentru mine. Noaptea dorm chiar bine, chiar dacă mintea e plină non stop de amalgamul de idei, grji, și responsabilităţi specifice unui business.

Ce-ţi place să faci atunci când nu eşti alergată de obligaţii? Cum te relaxezi?

Viaţa mea ideală ar fi să pot să călătoresc 80-90% din timpul meu. Din fericire, am călătorit în multe părţi ale lumii, am trăit chiar şi în Portugalia, o perioadă, pe o insulă superbă, însă este greu acum să călătoresc foarte des. Încerc pe cât posibil să mă dezvolt şi ca fotograf şi să mă plimb cât mai mult, să fiu un om liber. Cam greu, în condiţiile actuale, dar cine ştie ce va fi în viitor? Construim!

Pentru ce eşti cel mai recunoscătoare, azi?

Pentru sănătatea fizică şi mentală, a mea şi a familiei mele, pentru prietenii mei. Şi pentru ceea ce sunt azi. Ştiu, nu sunt un om modest.

***

Puteți vedea produsele MyMan pe site-ul magazinului sau să le faceți o vizită la showroom, situat pe Bulevardul Ferdinand I, Nr. 47, parter, Sector 2, București.

Myman.ro pe Facebook

Voi ce cadouri faceți bărbaților?

The post Elena Miu, MyMan: Dacă reușești în afaceri în România, poți reuși oriunde în lume appeared first on LaRevista.ro.

Laurențiu Ștefan nu e doar un om care iubește cafeaua, ca mine și ca tine. E un profesionist al cafelei, ba chiar a fost și premiat pentru felul în care știe s-o prepare. Vă dați seama că, aflând despre pasiunea și profesia lui, am vrut să stau de vorbă cu el și să-l rog să-mi povestească despre miturile și realitățile adunate în jurul cele mai provocatoare băuturi din lume. Și am fost curioasă, bineînțeles, care ar putea fi cafeaua preferată a unui barista și la ce cafenea își dorește cel mai mult să ajungă.

Eşti dublu campion naţional barista, pe 2013 şi 2014. Nici măcar nu ştiam că există campionate în acest domeniu, să-ţi spun sincer! Cine decide care sunt cei mai buni barista?

La nivel internațional există o asociație de cafea, numită SCA, care organizează World Coffee Events, un eveniment dedicat excelenței în industria cafelei. În cadrul acestuia sunt organizate campionatele mondiale de cafea. Făcând o comparație cu atletismul, există mai multe discipline de concurs. Fiecare țară care este membră a asociației organizează campionatele naționale, iar câștigătorii participă la campionatele mondiale.

Eu am participat și am câștigat în 2013 și 2014 campionatul național în România, și astfel am reprezentat țara noastră la campionatele mondiale din Australia, Melbourne, 2013, și Rimini, Italia, 2014.

Specialiști din domeniul cafelei, fermieri, prăjitori, proprietari de coffee shop-uri care sunt înscriși în asociația SCA urmează niște programe educaționale după absolvirea cărora obțin abilitățile necesare pentru a juriza campionatele mondiale. Chiar și pentru concursurile naționale este obligatorie invitarea câtorva jurați acreditați internațional de către SCA.

Cât de mult e luată în serios meseria aceasta, în România? Mă refer, mai degrabă, la opinia publică, mai puţin la specialiştii în domeniu.

În ultimii doi ani a fost o explozie, inclusiv foști CEO de corporații renumite au devenit barista. Au apărut multe coffee shop-uri și prăjitorii de cafea, s-au creat școli sau centre de pregătire în acest domeniu de activitate, câțiva au plecat să-și facă studiile în țări în care consumul și prepararea cafelei sunt mult mai ridicate. De asemenea, a devenit un obicei printre bariștii și proprietarii de coffee shop-uri ca atunci când merg în vacanță să facă și un tur al cafenelelor în locul în care se află.

Au apărut și noi tehnologii care, într-un fel, au obligat utilizatorul să învețe să le folosească și să se alinieze la standardele internaționale, acest domeniu fiind unul în continuă mișcare și în plin progres tehnologic.

Care e prima ta amintire legată de cafea?

E o poveste simpatică. Școala la care învățam era chiar lângă casă, iar doamna învățătoare mă trimitea uneori acasă, în pauză, să îi fac o cafea. Mama punea întotdeauna una-două lingurițe de cafea în plus, în așa fel încât rezultatul final era o cafea foarte bună și aromată.

Mai târziu, inspirat probabil de această poveste, am început să le pregătesc cafeaua mamei și surorii mele, dar era o rețetă care astăzi mă amuză teribil, deoarece obișnuiam să țin cafeaua pe foc foarte mult și să tot amestec în ea, în ideea că doar așa va ieși cafeaua tare și aromată!

Ai tăi sunt cafegii?

Mama, da; tata, deloc!

Tu când ai început să bei cafea şi de care era?

Cred că beau cafea de la 15 ani și era preparată la filtru, o cumpăram de la alimentară.

Azi ce fel de cafea bei? Bănuiesc că eşti un mofturos, aşa-i?

Sunt selectiv în ceea ce privește cafeaua pe care o consum: cafea de specialitate, proaspăt prăjită. Cu timpul am descoperit că este mult mai plăcut și mai eficient să testez cafele de la cât mai multe prăjitorii, dar bineînțeles că cel mai mult consum cafeaua prăjită de mine, acesta fiind și modul prin care testez caracteristicile organoleptice ale fiecărui soi de cafea pe care îl prăjesc.

Cum ai zis? Organo… cum?

Caracteristicile organoleptice înseamnă minunatul buchet de gusturi, senzații și arome pe care fiecare sortiment de cafea îl dezvoltă. Gusturile și aromele sunt influențate de altitudinea la care este cultivată cafeaua, de modul în care este procesată (spălat sau uscat), de tipul de plantație și de fructele care cresc în vecinătatea acesteia, de rigoarea pe care o au fermierii în împachetarea și depozitarea cafelei, de modul de prăjire și, nu în ultimul rând, de modul în care este preparată cafeaua.

Deja simt nevoia să beau o cafea!

Ai participat la mai multe competiţii internaţionale în domeniul tău. Ce ţară te-a impresionat şi te-a învăţat cele mai multe lucruri despre cafea şi cum s-o prepari?

Cele mai multe lucruri despre arta preparării cafelei le-am învățat fără doar și poate în România. La 19 ani m-am angajat la un lanț internațional de cafenele, care era proaspăt lansat pe piața din România, unde am făcut un training serios și am practicat meseria de barista, timp de doi ani, la cele mai înalte standarde. Apoi, am avut posibilitatea de a prăji cafea de specialitate cu doi ani înainte de a apărea trendul cafelei proaspăt prăjite în România, ceea ce înseamnă că am fost puțin înaintea vremurilor. Apoi, am lucrat trei ani și jumătate la SCA România, unde am fost coordonatorul educațional al asociației și m-am format ca trainer. Tot aici am și jurizat competiții naționale și regionale; ulterior am fost cofondatorul și trainerul mai multor școli de barista din România, iar de un an și jumătate am propria școală de cafea, Barista Team.

Revenind la țara care m-a impresionat cel mai mult, aceasta este Coreea de Sud. M-a impresionat diferența culturală, imensitatea locului, corectitudinea, rigoarea, dar și disponibilitatea localnicilor. În Coreea de Sud am făcut și un curs de prăjire a cafelei, reușind să adaug influențe noi stilul meu de prăjire și cunoștințelor anterioare.

Tocmai pentru că ai văzut multe la capitolul ăsta, care crezi că e – cu toate subiectivitatea – cea mai bună cafea din lume?

Cafeaua de specialitate, Arabica. Dacă ar fi să aleg, aș putea să profit de întrebarea ta și să îți ofer un altfel de răspuns. Cea mai bună cafea pe care am băut-o, sau cea care mi-a rămas cel mai puternic imprimată în minte, a fost un sortiment din Brazilia, procesată natural, pe care am băut-o în Ungaria, în 2013, la coffee shop-ul unui barista maghiar renumit, Atilla Molnar. Era o cafea dulce și acrișoară în același timp, corpolentă, cu note de fructe de pădure și dulceață de caramel. De atunci caut cafele cu o consistență și un gust asemănător, în momentul de față, în topul preferințelor mele fiind cafeaua indoneziană, care se apropie cel mai mult de acea cafea.

Apropo, ai încercat vreodată controversata cafea Kopi Luwak? Celebra cafea indoneziană, cea mai scumpă din lume, obţinută din caca de pisică…

Aș spune că e o invenție destul de interesantă a marketingului din domeniul cafelei, pentru curioși și împătimiții consumului acestei băuturi. Deși sunt un tip foarte curios, această găselniță nu m-a prins, curiozitatea mea fiind hrănită de alte aspecte din lumea cafelei. Ideea de a consuma o astfel de cafea nu mă atrage sub nicio formă!

Care crezi că sunt cele mai ofertante oraşe în ce priveşte calitatea cafelei? Ce cafenele ţi-au rămas în minte?

În momentul de față, cele mai bune și apreciate coffee shop-uri și cafenele sunt cele din țările nordice. Copenhaga e un loc interesant de explorat la acest capitol, dacă ajungeți în zonă.  În Europa: Amsterdam, Berlin și Londra.

Brother Baba Budan, din Melbourne, Australia, mi-a rămas în minte. În afară de cafeaua bine preparată, designul locației este unul memorabil, în sensul că te simți cu adevărat un om cu scaun la cap, tavanul cafenelei fiind plin de scaune.

Şi unde ai vrea să ajungi neapărat?

În El Salvador, orașul San Salvador, la Federico Bolanos, fermier, proprietar de cafenea și trainerul mai multor campioni mondiali.

În Bucureşti unde bem cafea bună? Tu unde mergi?

Cum spuneam anterior, piața de cafea din București este în continuă dezvoltare, ceea ne oferă o gamă impresionantă de coffee shop-uri unde putem să bem cafea bună. Pot să menționez câteva locații pe care le prefer: Narcoffee Roasters, Origo, Orygyns, Boiler Coffee Shop.

Dintre marile lanţuri care vând cafea – Starbucks, Dunkin’ Donuts, Gloria Jean’s şi altele – care te-a convins?

Gloria Jean’s a fost lanțul de cafenele în care mi-am început activitatea și am lucrat timp de doi ani; Dunkin’ Donuts nu este în România; cât despre Starbucks, am consumat o singură cafea, în urmă cu zece ani. Marile lanțuri care vând cafea au fără îndoială piața și clienții lor, și e firesc să fie așa, din punct de vedere al comerțului de mass-market, dar eu consum cafea de specialitate, proaspăt prăjită, care reprezintă doar 2% din producția anuală de cafea la nivel mondial.

Se scriu mii de articole despre cafea – unele o laudă că-i bună pentru sănătate, altele o desfiinţează. Tu la ce concluzie ai ajuns?

Excesul dăunează grav sănătății. Ca orice aliment, are indicații și contraindicații. Este normal să nu poată fi consumată de toată lumea și să aibă efecte diferite asupra fiecărui organism. Pentru cei care o consumă, recomand să fie însoțită de apă, un maxim de trei-patru cești de cafea pe zi (cești, nu căni!), să fie ferită de soare, depozitată în locuri uscate, la o temperatură între 20-25 de grade, cu un termen de consum cât mai scurt.

Pentru ca o cafea să fie bună, trebuie să fie cât mai proaspătă (proaspăt culeasă, proaspăt prăjită).

Se vorbeşte mult şi despre faptul că amestecul de cafea cu lapte ar fi indigest. Eu beau cafeaua cu lapte aproape mereu. E rău?

Când vine vorba despre amestecul de cafea cu lapte, depinde de fiecare organism în parte. Pentru cei care au stomacul sensibil, amestecul de cafea cu lapte nu e recomandat. E bine să folosim lapte vegetal în locul laptelui de origine animală sau să consumăm cafeaua preparată prin metode alternative: V60, aeropress, French press, prin care se obține o cafea mai diluată, mai prietenoasă cu stomacul. De asemenea, recomand consumul cafelei cu lapte rece, nu cu lapte cald, deoarece laptele încălzit crește aciditatea stomacului, cafeaua fiind un aliment acid.

Ce părere ai despre cafeaua solubilă – ness, cappuccino şi alte amestecuri asemănătoare, la plic?

Nu recomand amestecurile de cafea instant, pentru că este ca și cum am consuma o supă la plic în locul unei supe proaspete. Chiar dacă au apărut tehnici noi de obținere a cafelei solubile, prin procedee așa-zis 100% naturale, tot nu este o cafea proaspăt prăjită și nu dezvoltă aromele și gusturile oferite de o cafea de specialitate.

Care a fost primul latte art pe care l-ai făcut, îţi mai aminteşti?

O inimioară, sigur că îmi amintesc! Primul latte art pe care l-am realizat este și cel care m-a atras spre această meserie. Am făcut o inimioară pe crema de lapte și am fost fascinat de ideea că aș putea să realizez și alte desene. În plus, reacția oamenilor care primesc o astfel de băutură este neprețuită! Bariștii, e știut, se „hrănesc” și cu zâmbetele clienților!

Şi care rămâne, şi azi, cel mai dificil desen în spuma de cafea?

De-a lungul timpului, tehnicile de latte art s-au dezvoltat și au fost desenate pe crema de lapte foarte multe modele, de la iepurași și scorpioni până la îngerași și portrete.

Cel mai dificil latte art a fost desenul unui elefant, având pentru mine, la acel moment, o complexitate de elemente ridicată.

Ştiu că oferi şi cursuri celor pasionaţi de cafea, care-şi doresc să înveţe cum s-o prepare ca la carte. Care sunt cele mai importante lucruri pe care încerci să le transmiţi?

Am în acest moment peste 600 de traininguri de barista în portofoliu. Ofer cursuri de barista basic, latte art și de prăjire a cafelei, dar și consultanță de specialitate.

Cel mai important, pentru mine, este să le transmit pasiunea pentru acest aliment, dorința de cunoaștere și perfecționare. Este un domeniu care se reinventează constant, apar noi tehnologii, tehnici noi de preparare a cafelei, informații importante despre structura bobului de cafea, metode inovative de obținere a apei cu structură perfectă pentru prepararea cafelei (căci da, contează apa pe care o folosești la preparare).

La cursurile mele vin și home user-ii (utilizatorii de acasă), persoane care au descoperit gustul cafelei de specialitate și care vor să învețe mai multe despre lumea cafelei și despre modalitățile alternative de preparare. Tot pentru a educa gustul în privința consumului de cafea, am început să organizez și sesiuni de cupping, în care se folosesc mai multe modalități de preparare, se degustă fructe (pentru a identifica tipologii de gust și aromă) și trei sortimente de cafea, cu procesări diferite, pentru a înțelege diferențele și pentru a reuși să creăm un sistem de recunoaștere și evaluare a cafelei.

Aş vrea să mai ştiu ceva şi te las: cum Dumnezeu reuşiţi să desenaţi ursuleţi Panda în spumă de lapte?!

Prin mult antrenament și perseverență. În spatele unui astfel de desen stau sute de ore de antrenament și o multitudine de cappuccino preparate. Se folosește tehnica tullip-ului, combinată cu eatching (adică folosirea unui instrument special cu care se desenează pe crema de lapte, un fel de creion fără cărbune). Și pasiune!

***

Fotografii: arhiva personală a lui Laurențiu Ștefan

The post Laurențiu Ștefan: „Cea mai bună cafea din lume e cea de specialitate, Arabica” appeared first on LaRevista.ro.

E unul dintre oamenii pe care i-aș putea intervieva zile întregi, fără să-mi epuizez curiozitățile. Și de fiecare dată când ne întâlnim, chiar și virtual, ne iese câte un dialog de cursă lungă. E de savurat într-un moment de tihnă, nu vă grăbiți. Mai ales că nu în fiecare zi aveți prilejul de a o asculta vorbind pe Medeea Marinescu –  despre cum vede trecerea timpului, despre ce înseamnă să fii actor și despre băieții ei iubiți: soțul ei, operatorul de film George Dăscălescu, și copiii lor, Luca și Filip.

În mai puțin de două luni e ziua ta de naștere. Cum percepi trecerea timpului?

În luna mai împlinesc 44 de ani. Ştiam de ceva timp că există un prag, cam pe la 40 de ani, perceput ca un fel de criză, sau mai bine zis o teamă că „nu mai eşti ce-ai fost odată”. Aşteptam cu o curiozitate lucidă, chiar cinică, acest moment. Şi mi-am dat seama că el nu se întâmplă aşa, pur şi simplu, „într-o bună zi”, ci se traduce într-o stare de spirit care se instalează treptat şi metodic, dând un nou contur personalităţii noastre. Starea asta de spirit cred că ţine foarte mult nu de ceea ce am trăit până la vârsta asta, ci de ceea ce am reuşit să înţelegem din ce am trăit. Aici e secretul împăcării noastre cu vârsta, cu timpul, cu ce ne înconjoară, fie că ne place, fie că nu.

Cred că a te maturiza nu e acelaşi lucru cu a îmbătrâni. Sigur, am devenit mai lucidă, mai realistă, nu mă mai aprind atât de repede pentru ceva. Pentru că am învăţat să relativizez deopotrivă bucuria şi tristeţea, succesul şi eşecul. Am învăţat că există întâmplări şi conjuncturi şi mode, că e bine să ai răbdare (chiar în profesia asta, în care acest ACUM pare că e atât de important), că acel sturm und drang al tinereţii poate deveni ceva mai adânc şi mai preţios, că e minunat să ai valori în care să crezi şi pentru care merită să lupţi, că nu te poţi opune trecerii timpului, ci poţi doar să te împrieteneşti cu el.

Cum te raportezi la discuţia despre vârsta actorilor şi, mai ales, a actriţelor? Se vorbeşte atât de mult despre „presiunea vârstei”, a frumuseţii, a imaginii… În mediul artistic din România cum stau lucrurile?

Da, am avut de a face cu genul de replică „nu te las să joci acest rol, pentru că nu mai eşti tânără.” Precum mi s-a spus şi replica: „Da, ai vârsta personajului, dar tu pari mult mai tânără”. Există şi la noi acest tip de presiune şi, deşi m-am supărat sau m-am întristat pe moment, îmi dau seama că asta nu schimbă cu nimic situaţia. Nu pot să mai am 25 de ani, aşa cum am ratat definitiv şansa de a avea 1,70, trebuie să mă mulţumesc cu 1,63. Dar am dreptul să mă mâhnesc atunci când anumiţi artişti, regizori, rămân foarte tributari unei imagini…

Cât de importantă crezi că este, în definitiv, frumuseţea fizică a unui artist?

N-aş spune că frumuseţea, aspectul plăcut contează decisiv în carieră, dar e adevărat că are importanţa lui. Pentru mine, un actor frumos (folosesc generic termenul la masculin) e cel care aduce cu el pe scenă o lume, care are mister şi care are farmec. Altfel, rămâi la nivelul de manechin plimbător prin scenă.

Tu ce faci ca să-ţi menţii sănătatea şi frumuseţea? Faci sport? Meditezi, faci yoga?

Sincer, mi-aş dori să mă pot lăuda cu o disciplină a propriului meu corp. Din păcate, la acest capitol sunt repetentă. Nu alerg, nu fac yoga, nu înot, am mers o singură dată cu bicicleta de când am născut… Pentru că nu am timp. Singurul lucru de care încerc să mă ţin este o relativă atenţie (că „dietă” e mult spus) alimentară, mersul pe jos şi masajul.

Am şansa unui organism bun, care s-a refăcut fără prea mari eforturi după cea de-a doua naştere. Muncesc mult, mă trezesc la 7:00 dimineaţa și-l pregătesc pe fiul meu cel mare pentru şcoală, şi până la ora 22:00, când termin spectacolul, sunt în priză. Încerc să îmi drămuiesc timpul, să îmi fac profesia cât pot de bine şi cu atenţie, să fiu şi alături de cei doi fii ai mei şi să îmi găsesc şi acel timp, atât de necesar, alături de soţul meu.

Am zile mai bune şi zile mai proaste, zile în care mă simt frumoasă şi altele în care-mi spun că am îmbătrânit. Mă consolez spunându-mi însă, ca Scarlett O’Hara, că „mâine e o nouă zi”. Am doi copii minunaţi şi pe George, omul care îmi dă echilibru şi siguranţă. Mă simt împlinită cu familia pe care o am, și cred că acest confort psihic se reflectă şi în felul în care arăt în acest moment.

Cum ţi-a schimbat sarcina recentă percepţia asupra propriei frumuseţi? Aud femei care spun că s-au simţit frumoase în timpul sarcinii, şi altele care au suferit mult din cauza schimbărilor. La tine cum a fost?

O sarcină te face frumoasă, te face să fii mai luminoasă, pentru că eşti mai fericită. Sigur, în ultimul trimistru, când corpul se modifică, eşti grăsună, începi să resimţi kilogramele în plus pe care le-ai acumulat în cele nouă luni de sarcină… Eu, în a doua sarcină, m-am îngrăşat mai puţin decât cu primul copil. Şi până în luna a cincea, nimeni nu a observat sarcina, pentru că eu nu o „anunţasem”. Cu Florin Piersic, am jucat „Străini în noapte” până în luna a șaptea şi mascam destul de bine burtica pe scenă. După care abia aşteptam să mă laud cu ea!

Mi-am dorit să rămân activă, aşa cum făcusem şi cu prima sarcină. Mi-a fost un pic mai greu, recunosc, pentru că cei 42 de ani cumva îmi cereau să stau mai potolită. Dar chiar cu două săptămâni înainte de a naşte, am jucat, la Festivalul de Teatru de la Sibiu, „Vanilla Skype” (spectacolul de la Teatrul Act). Psihic, am avut nevoie să rămân conectată la lumea asta, la profesia mea, şi parcă şi copiii mei au înţeles acest lucru şi au fost atât de înţelegători cu mine şi mi-au permis să fiu cu ei (în pântece) pe scenă.

Luca și Filip

Ce v-a adus nou venirea lui Filip? Cum v-a schimbat felul în care priviţi lumea?

Pe Filip l-am dorit şi l-am aşteptat apoape de când l-am adus pe lume pe Luca, fiul cel mare. El m-a făcut să înţeleg mai bine cât de efemeră este bucuria succesului profesional în comparaţie cu bucuria şi împlinirea pe care o simţi ca mamă. N-aş vrea să se înţeleagă greşit, e nevoie să ai un echilibru între viaţa personală şi cea profesională. Cunosc destule cazuri de femei care şi-au abandonat cariera, dedicându-se în întregime familiei. Şi nu cred că lucrul acesta nu lasă nişte semne ascunse în psihicul unei femei, care mai târziu ies la suprafaţă. Ceea ce vreau să spun este că venirea pe lume a celui de-al doilea copil mi-a dat o nouă perspectivă asupra profesiei mele, mai puţin înverşunată, ceva mai detaşată.

Cum i-ați ales numele lui Filip?

Cred că pentru majoritatea părinţilor alegerea numelui copilului e o muncă anevoioasă. Pentru că îţi doreşti ca numele pe care îl alegi să se potrivească perfect cu fiinţa care nici măcar nu ştii cum arată, dar pe care încerci să ţi-o imaginezi. Aşa că începi să cauţi pe internet semnificaţiile fiecărui nume, apoi să te joci alăturând numele şi prenumele, diminutivele posibile, să îţi imaginezi tot felul de situaţii în care este rostit acel nume… Îţi vine greu să te decizi, oboseşti, mai primeşti şi câte o sugestie din familie, e foarte greu. Şi, până la urmă, pur şi simplu ţi se înşurubează un anume prenume în minte, şi oricât ai încerca să mai cauţi variante până la momentul mult aşteptat, nu mai reuşeşti să te dezlipeşti de el. Aşa s-a întâmplat şi cu Luca, dar şi cu Filip. Amândoi copiii au însă şi un al doilea prenume, de sfânt: Ioan (asta şi pentru că tatăl meu e Ion, iar naşa se numeşte Ioana) și Ştefan.

Care sunt momentele tale preferate, din timpul pe care-l petreci alături de băieții tăi?

Bucuria mea ca părinte e atunci când îmi văd copiii fericiţi, când se joacă fără să se uite în jurul lor căutând sprijin. Când simt că sunt în siguranţă. Când nu îi doare nimic, când nu au febră, când au chef să se joace şi fac în jur dezordine de nedescris, când n-au chef să se culce pentru că se ţin de şotii, când întind mânuţele ca să îi iau în braţe, după care mă abandonează pentru nu ştiu ce jucărie care zace pe jos, când vor să alerge şi eu să-i prind şi să-i gâdil, când le fac baie şi mă stropesc din cap până în picioare şi râd de se prăpădesc, când jucăm macao și Luca mă bate, când mergem la film împreună sau citim înainte de culcare… Astea sunt cele nai preţioase momente din viaţa mea, din viaţa noastră.

Sufăr îngrozitor când se întâmplă să nu reuşesc să mă eliberez de bagajul ăsta îngrozitor al oamenilor mari, care ne apasă câteodată prea mult – vreo ceartă sau o dezamăgire de la teatru, vreo nedreptate sau vreo vorbă rea care ţi-a fost aruncată ca să îţi rănească orgoliul. Mă supăr pe mine atunci când nu reuşesc să arunc bagajul ăsta din mintea mea şi să mă las purtată de inocență, de candoarea acestor îngeri…

Ce fel de mamă ești, cum te-ai descrie?

Mi s-a spus că sunt o mamă mult prea permisivă. Nu ştiu dacă vreau să mă corectez, pentru că eu cred că noi, părinții, primim  de fapt enorm de la copiii noştri, dacă suntem deschişi şi atenţi la tot ceea ce aceşti micuţi oameni ne oferă cu multă generozitate.

Și George cum este?

George este omul alături de care am ştiut că vrea să îmbătrânesc. Atunci când m-am îndrăgostit de el (iată, în toamna asta se fac 10 ani de când s-a-ntâmplat asta), am simţit că nu va fi doar un foc de paie. Am văzut în el, dincolo de aparenţa unui fizic spectaculos, şi atitudinea unui om onest şi sigur pe el, acele calităţi care pot face o relaţie să dureze. Modul lui profund de a înţelege viaţa, de a se acorda cu cei din jurul său, de a vedea ceea ce contează cu adevărat, de a fi atât de iubitor şi discret, m-au făcut să îl iubesc şi să mă simt fericită. Dar este şi un tată dedicat şi talentat. Da, eu cred că ai nevoie şi de puţin talent pentru a fi un bun părinte. Reuşeşte să fie iubitor şi ferm în acelaşi timp, să le arate copiilor dragostea, dar şi acele limite de care ei au nevoie pentru a nu deveni răsfăţaţi.

Medeea și soțul ei, fotograful și operatorul de film George Dăscălescu

Ce vă place să faceţi atunci când nu trebuie să faceţi nimic?

Eu nu ştiu cum e să nu faci nimic, poate de asta mă şi sperie perspectiva asta. Îmi place să merg la film cu George sau să fugim la munte, unde avem căsuţa familiei. De fapt, îmi place să fac orice împreună cu băieţii mei iubiţi.

Te-ai întors pe scenă foarte repede după ce ai născut. Joci mult, umbli prin ţară cu spectacole…. Cum îți găsești timp și energie să faci atât de multe?

Trebuie să spun că în a doua sarcină am jucat până în luna a opta (iar la sfârşitul ei am şi născut!). Poate că am exagerat un pic, pentru că am avut vreo două episoade care s-au încheiat cu Salvare şi spital, însă am vrut să muncesc, mi-am dorit să mă pot menţine într-o formă fizică şi psihică – sigur, acordate cu starea mea de atunci.

Am fost atât de fericită şi nerăbdătoare să îl cunosc pe noul omuleţ din viaţa noastră, încât nimic nu mi s-a părut greu sau de netrecut, nici măcar cezariana pe care a trebuit să o înfrunt, pentru că, din păcate, nu am mai putut naşte natural. Am născut pe la începutul vacanţei de vară, iar după două luni, când s-a reluat stagiunea, nu am avut nici un fel de probleme să mă reîntorc la teatru.

Am energie să alerg peste tot prin ţară, câteodată să dorm foarte puţin, să mă trezesc devreme pentru că cel mare merge la şcoală, pentru că îmi iubesc familia şi ştiu că toate eforturile pe care le fac sunt pentru acest cuib al nostru, pentru cei doi copii cărora şi eu, şi George vrem să le oferim o cât mai bună educație.

În ce te vedem jucând acum?

Joc în multe spectacole: „UFO”, în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul Naţional, şi „All Inclusive”, în regia lui Vlad Zamfirescu, un spectacol independent, pe care îl jucăm acum în toată ţara.

Apoi sunt spectacolele veterane: în primul rând, „Străini în noapte”, în regia maestrului Radu Beligan, alături de un alt maestru, Florin Piersic. „Fă-mi loc!”, în regia aceluiași Radu Beligan, alături de dragul meu coleg Marius Manole. Împreună cu Marius joc şi în „Memoria apei”, în regia lui Erwin Shimshemson, la TNB. Mai sunt „Magic Naţional”, un spectacol muzical al TNB, în regia lui Ion Caramitru şi, tot în regia sa, „Dineu cu proști”. La Teatrul Act joc „Vanilla Skype”, în regia lui Cătălin Ştefănescu, la Teatrul Metropolis – „Două liniuțe”, o comedie foarte bună, scrisă şi regizată de Lia Bugnar, iar la Godot Cafe – „Aici nu se simte & Oase pentru Otto„, un spectacol semnat tot Lia Bugnar.

Urmăriți-o pe Medeea pe Facebook și Instagram pentru a fi la curent cu spectacolele ei!

Cum arată o săptămână în care ai spectacole?

În primul rând, nici o zi nu seamănă cu alta, nici o săptămână nu seamănă cu cealaltă. Dacă nu sunt plecată în turneu prin ţară, atunci mă trezesc la 7:00, indeferent de cât de târziu am ajuns de la vreun spectacol, cu o noapte înainte, şi îl pregatesc pe Luca pentru şcoală. George e cel care de ani buni duce şi aduce copilul de la o şcoală, care nu e chiar pe aproape. Apoi începe slalomul în program – telefoane, repetiţii de text, interviuri, dacă am timp un pic de ordine printre jucării, tobe electrice şi chitare (da, suntem muzicieni şi cei mari, şi piticii). Când am timp mai ating şi eu clapele pianului, apoi fug spre câte o scenă, pentru că am spectacole aproape în fiecare seară. Am ajuns să tânjesc după vreo seară liberă ca să îi pot citi lui Luca, apoi să adorm pe umărul lui George vizionând câte un film…. Da, tânjesc după câte o seară liniştită.

Ah, avem şi o terasă superbă, de unde seara privim luminile oraşului, și unde bem un pahar de vin roşu, discutând cu soţul meu iubitor, dar mai ales, răbdător.

Alături de Marius Manole, în „Fă-mi loc!”

E greu, Medeea, să fii actor?

Nu mai ştiu ce actor celebru a fost întrebat, odată, dacă e greu să fii actor. Și a răspuns absolut excepţional: Să fii actor e fie foarte simplu, fie imposibil!

E atât de frumoasă profesia asta, încât tot ce însemnă „povara” culiselor, a ego-urilor rănite, a eşecurilor şi succeselor efemere, devine mult mai suportabil. De fapt, nu ştiu dacă e vorba de „greu” sau „uşor”, ci de pasiunea care ne face să simţim altfel dificultăţile acestei profesii. E o profesie care „lucrează” în noi, ne modifică încet – încet, câteodată în bine, câteodată nu. Cred că asta e greu, să te urmăreşti şi să îţi dai seama că te-ai modificat, mai ales atunci când începi să ai un oarecare succes, şi să ştii cum să faci să te întorci la tine. Să fii capabil să îţi recâştigi prospeţimea începutului de drum, bucuria, motivaţia… Asta e greu, de fapt.

Te-ai surprins vreodată având vanităţi de vedetă?

Da, m-am surprins. Şi încă mă mai surprind. Doar că, maturizându-mă, acum ştiu să mi le dozez. Pentru că, uneori, un anumit tip de orgoliu e necesar.

Deci îşi au şi ele rostul lor?

Cu cât eşti mai cunoscut, mai apreciat sau mai iubit, cu cât statutul tău profesional capătă contur, cu atât aşteptările celor din jur, fireşte, cresc. Există o presiune care se instalează, care nu are nimic de-a face cu nesiguranţa sau teama, ci cu dorinţa ta de a fi mai bun decât ai fost ieri, de a nu dezamăgi şi de a nu-ţi pierde reperele juste în drumul tău profesional.

Nu mi-e indiferent cum sunt în seara asta la spectacol, chiar dacă poate nu sunt fizic sau psihic în cea mai bună formă. Câteodată, cei din jur nu pot vedea sau nu pot înţelege aceste frământări. Unii cred că lucrurile merg oricum, că n-avem nevoie de un confort fizic şi mental pentru a urca pe scenă sau a ne arunca în aventura unui film, ca „las’ că merge şi-aşa”. Și atunci, trebuie cumva să-ţi creezi tu acea stare de confort, să atragi atenţia (sigur, elegant), să le aduci aminte unora care le sunt îndatoririle. Și toate astea, văzute din cealaltă direcţie, par vanităţi, vedetisme, orgolii…

S-a schimbat, de-a lungul timpului, motivația pentru care îți practici profesia?

Cu siguranţă că motivaţia se schimbă după un timp, pentru că şi noi ne schimbăm. Ajungem să înţelegem altfel lumea, începem să ne raportăm diferit la ceea ce ne înconjoară. Face parte dintr-un proces firesc, zic eu, de maturizare.

Cine au fost şi sunt oamenii din viaţa ta care te-au ţinut la suprafaţă când ţi-a fost greu?

Întotdeauna a fost familia mea. Iar eu am o familie numeroasă. E atât de important să ştii că nu eşti singur. De fapt, cred că dacă e ceva care mă sperie îngrozitor – sigur, în afară de boli grave și dispariţia fizică a celor pe care îi iubesc – e singurătatea. Poate că asta e ce m-ar dezechilibra cel mai mult. Deşi am nevoie de momentele mele de răgaz, în care să petrec timp eu cu mine, vreau să ştiu că apoi am unde să mă întorc…

Ce te-ar bucura cel mai mult să spună despre tine oamenii din jur?

Că sunt un om onest.

De ce ai nevoie ca să fii fericită?

De iubire. Și eu zic că am găsit-o.

***

Fotografii: George Dăscălescu/arhiva personală a Medeei Marinescu

The post Medeea Marinescu: „Eu nu ştiu cum e să nu faci nimic” appeared first on LaRevista.ro.

Alexandra mi-a fost o vreme colegă la fostul loc de muncă, ne-am intersectat destul de sumar, dar n-am putut să nu-i remarc delicatețea înfățășării și eleganța discursului, însușiri rare într-un prezent marcat de agresivitate, vulgaritate, tupeu. Am aflat apoi că pleacă în Anglia definitiv, pentru ca de curând să descopăr că a schimbat și macazul profesional, pășind pe un teren la modă – cel al life coachingului – dar alegând o abordare cu care eu rezonez: cea a scrisului ca terapie. Intenționez să-i citesc cât de curând și cartea pe care a lansat-o pe această temă, însă până atunci am rugat-o să-mi răspundă la câteva întrebări despre scris, despre fericire și despre cum putem conecta aceste două noțiuni pentru a ne face viața mai frumoasă.

Cum și de ce ai făcut trecerea de la digital marketing/social media specialist la motivational speaking și life coaching? Ce te-a îndemnat să-ți schimbi cariera, până la urmă?

Am făcut tranziția în timp, mi-a luat cam un an de când a încolțit ideea până am renunțat complet la jobul de birou în agenția de digital marketing din Londra. În acest timp, am trecut la un program de patru zile pe săptămână și am profitat de restul timpului pentru a-mi scrie cartea și pentru mers la traininguri, la tot felul de evenimente de dezvoltare personală – practic, la tot ce prindeam și la care puteam să ajung, ajungeam. În Londra sunt atât de multe evenimente, încât ai mereu de unde alege. Așa am învățat ce înseamnă coaching-ul, am lucrat cu un coach, am urcat pe scenă și mi-am spus povestea, am cunoscut o mulțime de oameni minunați și m-am înconjurat de o comunitate care îmi oferă suport și știu că sunt sprijinită cu cea mai mare dragoste și autenticitate de către oameni din industrie sau din afara ei. Când am stabilit data de publicare a cărții în februarie anul acesta, pentru mine a fost „acum sau niciodată“. Așa că am ieșit din sistemul de muncă de la 9 la 5 și acum mă dedic acestui nou capitol din viața mea. Simt că în sfârșit m-am regăsit.

Știam că scrisul ne eliberează, ne calmează, ne mai scapă de demonii interiori – cel puțin așa e în cazul meu. Dar cum ne poate face scrisul fericiți?

Într-adevăr, scrisul ne calmează, ne vindecă, dar ne și ajută să ne redescoperim adevărata identitate. Și atunci când știm cine suntem cu adevărat, suntem mai fericiți, pentru că ne raportăm la ceea ce vrem și la valorile noastre, în loc să trăim după condiționările societății și după „ce zice lumea”. Atunci când scriem, venim față în față cu emoțiile și gândurile noastre și după ce învățăm ce înseamnă fiecare dintre ele, începem tranziția spre fericire în lucrurile mărunte. E practic imposibil să fii fericit în permanență, dar pe măsură ce te cunoști, înveți să accepți și treci mai repede peste emoțiile negative. Scrisul e acolo ca un instrument care ne ajută să săpăm adânc. Am avut clienți care au venit să îmi spună că ei nu mai știu ce îi face fericiți, ce îi face să râdă. Am trecut și eu prin asta și secretul a fost în a mă reîntoarce la propriul meu centru de gravitație, prin scris. Pentru ca e accesibil și pentru că are efecte benefice demonstrate chiar și științific.

Ai ales tema scrisului ca terapie pornind de la vreo experiență personală sau ce anume te-a îndrumat în acest sens? De unde ți-ai adunat informațiile?

Mie mi-a plăcut să scriu întotdeauna, de când eram mică. Am studiat jurnalismul și am lucrat încă din facultate la diverse publicații online, apoi am trecut la project management și dorul de creativitate m-a făcut să îmi creez un blog. Nici nu îmi dădeam seama atunci cât de terapeutic era pentru mie să povestesc despre relațiile mele și despre tot ce mi se întâmpla. Înainte să plec din țară, după o perioadă mai neliniștită și o serie de atacuri de panică, am ajuns la ședințe de psihoterapie, unde lucram pe un caiețel și aveam o temă între sesiuni. Așa mi-am dat seama că e ceva mai mult în scris. Anul trecut am lansat platforma The Guy That unde oamenii își pot împărtăși poveștile despre relațiile care i-au marcat, fie din perspectiva feminină, fie ca bărbatul care este „the guy that“. Am început să mă documentez despre beneficiile scrisului terapeutic, am intervievat profesori de la universități din Statele Unite, am discutat cu „părintele modern al terapiei prin scris“, prof. James Pennebaker, și am fost fascinată de cercetările pe care le-a făcut în domeniul scrisului terapeutic. Am luat legătura și cu alți autori, am început să susțin ateliere de scris, iar eu am continuat să practic și să testez beneficiile scrisului în combinație cu alte tipuri de terapii alternative.

Ce fel de scris e terapeutic? E musai să fim elaborați și literari ca să aibă puteri vindecătoare scrisul nostru? Sau poate fi oricum – chiar neglijent, haotic? Jurnalul e bun?

În experiența mea, oamenii care încep să adopte scrisul ca terapie se împart în cei care preferă scrierea liberă de tipul jurnalului și cei care scriu ghidat, după exerciții îndrumătoare. În niciun caz nu trebuie să ne punem limitări literare. Nu trebuie să fii scriitor pentru a folosi puterea magică a pixului pe hârtie. Chiar îmi place să menționez una dintre reguli la atelierele pe care le susțin, că lăsăm deoparte reguli de gramatică, punctuație, felul de exprimare și practic dăm frâu liber exprimării gândurilor. Jurnalul e de multe ori primul contact cu scrisul terapeutic, adesea în adolescență. Dacă ne-am păstra acest obicei, am fi mai sănătoși și mai fericiți atunci când creștem. Suntem cu toții diferiți și de aceea trebuie explorată relația cu scrisul și ce funcționează pentru fiecare în parte.

Să revenim un pic la tine – de trei ani locuiești la Londra, cum e viața ta acolo? Și ce te-a făcut să pleci din România, ce îți doreai tu și nu găseai și aici?

Eu mi-am dorit de fapt să mă întorc în Finlanda, acolo unde am studiat pentru master și am dat un interviu pentru o agenție de marketing de acolo. Destinul a făcut să nu iau postul în Helsinki și un an mai târziu să fiu sunată de aceeași agenție care își deschidea un birou în Londra. Bineînțeles că am zis da provocării și în două săptămâni mi-am mutat viața pe tărâm englezesc. În acești trei ani am vazut câte puțin din toate fațetele Londrei – de la frumoasele obiective turistice, musicaluri, concerte, până la sistemul de sănătate și ritmul imobiliarelor. Cu tot cu plusuri și minusuri, e clar o societate avansată în multe privințe, dar nu este nici pe departe perfectă. Mi-am dezvoltat în schimb mentalitatea într-un fel în care poate nu l-aș fi făcut niciodată în țară. Am crescut, am învățat despre lume și despre mine, mi-am depășit limitele.

Cum sunt londonezii, englezii, în general – mai fericiți decât românii noștri?

Londonezii se îmbracă mult mai bine! Lăsând gluma la o parte, englezii au și ei problemele lor, unii merg posomorâți în metrou, alții se plâng încontinuu de vreme, în timp ce alții îți zâmbesc amabili la supermarket, depinde de felul în care alegi să îi vezi. Ce e cert este că sunt mult mai deschiși la a se dezvolta și au o mentalitate mai flexibilă. În general, mi se pare că se pune accent mai mult pe oameni și umanitate decât la noi, ceea ce poate însemna că sunt mai fericiți și mai implicați.

Înainte de a-ți citi cartea, spune-mi tu care sunt cele mai importante trei lucruri pe care un cititor le va învăța citind-o.

– Ascultă-ți gândurile și emoțiile, pune-le pe hârtie și îți vei da seama că tu deții controlul și îți creezi propria realitate.

– Dă-ți voie să experimentezi, dă-ți voie să iei o pauză, dă-ți voie să fii, pur și simplu.

– Noi suntem responsabili pentru propria noastră fericire.

În afară de scris, ce mai putem face pentru a fi fericiți? Tu cum îți faci mai fericită viața de zi cu zi?

Nu cred că există o rețetă a fericirii, dar cred că fiecare dintre noi avem o datorie față de noi înșine să ne facem existența memorabilă și fericită în fiecare zi, oricât ar fi de puțin. Mi-a luat ceva timp să învăț cum să mă bucur de clipa prezentă, fără să mă pierd în ce s-a întâmplat în trecut sau să mă preocup de anticiparea viitorului, dar a fi prezentă mă ajută în fiecare zi să observ cât de frumoasă e viața.

Practic meditația în fiecare dimineață, sunt conștientă în permanență de respirația mea și îmi ascult emoțiile și semnalele corpului. Ascult muzica preferată, dansez prin casă și mă trezesc cu zâmbetul pe buze – creierul înregistrează imediat felul în care te-ai trezit și așa ai puterea să alegi dacă ai o zi cu bună dispoziție sau nu. Fericirea e în noi și în cât de repede reușim să ne întoarcem acasă, acel „acasă“ fiind starea noastră de bine.

***

Cartea Alexandrei Bădiță, „Write Your Way To Happiness”, poate fi comandată aici. Pe Alexandra o puteți urmări pe Facebook, pe pagina ei de autor.

The post Alexandra Bădiță: „Nu trebuie să fii scriitor pentru a folosi puterea magică a pixului pe hârtie“ appeared first on LaRevista.ro.